Octavian Nestor: „Pleoapa timpului”

„La ceasul mut cu miros de tămâie” (Narcisism), „zgâriat de ghearele prezentului” (Devenire), Octavian Nestor încearcă „Pleoapa timpului” (Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2017), poziționându-se „La colțul clipei”, pentru a încerca „Poeme cu ceas”, după cum stabilesc cele două titluri ale grupajelor de poeme, care, la o primă lectură, m-au cam contrariat până a le pune sub semnul îndoielii. Mi s-a întâmplat asta datorită faptului că am omis vocația de dramaturg a lui Octavian Nestor, o vocație care modifică „distanțele dintre cuvinte” (Goluri), în cuprinsul unor tablouri dramatice distincte, în care fiecare „decor sentimental frivol” (Plumb) diferă, chiar dacă „la marginea dinspre sticlă / a acestui orizont sunt întrebările” (Întârziere), întrebările vizând un spațiu existențial mai curând scenic, în care se „declină emfaza / unor gesturi temerare” (Elan), și devenind, astfel, „risipă în conjuncții de argint” (Cetate). Întrebările, fie dialogate scenic, fie slobozite într-un premeditat retorism, dar întotdeauna schițat, sugerat, „la marginea unui orizont aleatoriu”, acolo unde „apusul decantează cu tandrețe / imaginile obsedante ale zilei” (Orizont), întrebările, deci, presură amărăciune și resemnare „pe câmpia halucinației” (Iluzii), într-o ciudată succesiune de nepresupuneri ale răspunsurilor: „* / La ce-ntâlniri de idoli, prin ce ogive oarbe / mânia noastră mușcă din carnea zilei albe? / ** / Cine-a auzit strigătul sângelui / străluminat de ultima cădere? / *** / Cu să măsori cu ceasul un ecou / amar precum regretul păcatelor nespuse?” (Șoapte). Sau, ca poem în sine: „Ce chip răzbate prin vitralii / la miez de ceasuri toledane / când prind altarele să cânte / surâsul blând al unei mame?” (Fecioara din Toledo).
Construcția dramatică la vedere, asumată ca atare în discursul liric, definește o anumită scenografie a cuvintelor (nicidecum textualism!), proprie lui Octavian Nestor: „Umblând odinioară prin podul țesut de milioane / de pânze / de păianjen ale străbunului meu elen, / am găsit, într-un scrin, ticsit de manuscrise, unul / caligrafiat pe o piele… Textul părea un fel de dialog cu un / personaj din al cărui nume se mai păstrase, foarte ștearsă / și ea, doar litera de început, care putea să fie un A, un B, / un E, un N sau oricare altă literă a alfabetului. Dacă / textul era aproape șters, în schimb, pielea tăbăcită, de om, / părea vie și strălucitoare” (Dialog apocrif). Iar poemul se încheie cu butada „Vrei să spui că viața e poezie?” / „Dimpotrivă. Poezia e viață”.
Presărate discret printre poemele ritmate și rimate, „replicile” dramatice dau greutate și amplitudine cărții, inclusiv prin explicitul sugerării căii: „Vom merge împreună odată și odată / pe drumul uitat dinspre noi spre acasă, / …unde timpul se-mbată de tropotul cailor / alergând ca într-o nebună, hipnotică transă / printre coroanele aplecate ale plantelor cu floare de soare. // Ce galbenă undă le reazemă-n urmă adâncitura copitei / de picătura de rouă, suav rotunjită de firava / deșteptare a zorilor răsuciți pe fuiorul așteptării / atâtor Penelope, nedegrevate / de clipa legământului sacru?” (Cavalcadă).
Sau, în același registru, specific dramaturgului Octavian Nestor, „Cumpăna cerului a înțepenit / între galaxii oxidate / și nu se mai apleacă înspre partea materială; / marea primordială nu se mai întâlnește / cu oceanul galactic; / facerea lumii nu se mai întâmplă” (Geneză), pentru că „Apusul se culcă liniștit pe o parte, / nostalgii eleate suspină ritmic, ușor, ca în carte; / orașul în zare adoarme învăluit într-un nor de regrete. / Pe străzile urbei, înguste și întortocheate, / rătăcesc ca în vis perechi liniștite / de domni și domnițe din necitite romane” (Întrebare).
Acolo unde spațiul declamatoric face loc stării de cântec, se diluează oarecum sugestia într-o plutire de funigei zănateci, în căutare de vremelnic popas: „Timp cuantic, zări de lapte / peste pleoapa verii scurte / la trezirea dintre șoapte, / calpe zodii să le-asculte // și-n plăcere de oracol / cu lungi cape și cu săbii, / chicotesc la strâmb spectacol / furișați prin somn de vrăbii” (Somn de vrăbii).
Privită din perspectiva vocației de dramaturg a remarcabilului cărturar sucevean Octavian Nestor, cartea de poeme-replici sau de poeme-personaje „Pleoapa timpului” capătă un câștig de mesaj și de logică, prin care se identifică și se particularizează. (I. D.)