Obsesii

Românii au obsesii proprii, individualizante, capabile să ne deosebească de bulgari, laponi, nemți, găgăuzi? Se pare că da. Un text anonim circulă pe net și-și propune să inventarieze, una câte una, obsesiile nației noastre, astfel alcătuindu-se un top 10 – discutabil, amendabil, dar, până la urmă, demn de luat în seamă.
Prima obsesie: ”casa pe pământ”.
Comentariu: în urmă cu 40-50 de ani, românul își dorea apartament la bloc. Scăpa de grija lemnelor, ajungea, de la periferie, în centru, din cătune, în buricul târgului și, după îndelunga criză locativă postbelică, părea a fi soluția capabilă să asigure accesul la civilizație și modernitate. Cele dintâi blocuri construite în Iași (zona Păcurari) sunt și acum la mare cinste: au pereți zdraveni, din cărămidă, baia și wc-ul separate, camere mari, decomandate, parchet de stejar, planșee insonorizante. După apariția cartierelor-dormitor, a apartamentului confort II și III (cu toarta înăuntru), după apriga îndesire a blocurilor, după instaurarea frigului și instituirea recomandării cinice „puneți un pulover în plus”, dar mai ales după popularea noilor construcții cu locatari de toată mâna, incapabili să respecte regulile conviețuirii supraetajate, românul a început să viseze la „casa pe pământ”.
De luat în calcul și zestrea genetică: orice investigație genealogică descoperă, în cele din urmă, strămoșul țăran, legat de pământul, căscioara și ograda sa. Contează, apoi, și ivirea posibilităților materiale, altădată iluzorii, în virtutea cărora au apărut puzderie de vile cât gara Pașcani. Să considerăm, deci, această primă „obsesie” ca fiind reală și, pe undeva, înscrisă între limitele normalității.
A doua: „românul este devorator de televiziune”. Se pare, chiar cel mai avid din Europa – ceea ce afectează grav în primul rând destinul cărții, dă naștere culturii urechiste (de fapt, pseudo-cultură) și crează o lume paralelă, cu idoli de carton și ierarhii ilicite.
Obsesia a treia: „Coelho”.
Degeaba ai citit Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, Salinger, Preda, dacă n-ai citit „Alchimistul”, rămâi în banca măgarilor. E-un moft snob, care nici elitist n-are cum fi. N-am să pricep niciodată cum a funcționat mecanismul succesului acestui simplu basm oriental, ce are, acum, legiuni de fani, se re-editează non-stop (în Portugalia, peste un milion de exemplare vândute!), a fost cap de listă la tiraje în Franța vreme de cinci ani și-i potopit de premii internaționale. Ba a făcut și pârtie: în siajul „Alchimistului”, toate cărțile lui Coelho au devenit vedete editoriale. Repet: nu înțeleg de ce.
Numărul patru: „Obsesia țațelor” aducătoare de rating. Numai că prea multe dame goale în pagina de gazetă și pe micul ecran duc la sastisire și la lipsă de reacție.
Prin anii ’60, spectatorii fremătau abitir când, la cinematograf, pudoarea ceaușistă lăsa să se vadă cel dintâi sân „natur” (în filmul „N-a dansat decât o vară”). Acum, e-n curs de instalare imunitatea la dame goale.
Nr. 5: „Obsesia haiducească”: după o sticlă-două, și cel mai prăpădit român devine haiduc, urlă, bate, și cântă „Pușca și cureaua latăăă…” După care-și jelește potența de odinioară: „Ce bărbat am fost odatăăă…” Rezon – numai că asta-i valabil în cazul oricărei nații, cu precădere la cele latine.
Obsesia a șasea: „mașina”. Într-adevăr, pe străzile noastre circulă mașini cum n-au văzut nici parizienii, nici londonezii. Și-i doar începutul sufocării stradale!
Pe locul al șaptelea: „Obsesia cărnii din congelator” – să fie acolo, cine știe… Are temei legal și istoricitate întemeiată, prea ajunsese fleica exponat de tezaur!
Pe locul opt: „Obsesia celularului”.
Am cunoscut, într-o margine de sătuc amărât, un moșneag care avea țol în loc de ușă, lut pe jos, paie scămoșate pe bojdeucă, cutii de conserve pe plită în loc de oale și-o pungă de plastic pe post de sticlă la geam. Bătrânul vindea pescarilor râme. I-am dat comanda și, când l-am întrebat cum aflu când se face livrarea, mi-a răspuns cu simplitate: „Păi, notați, 0744…”
În fine, o altă obsesie, nu tocmai deslușit exprimată: „Dacă el nu face, de ce să fac eu?”Mă rog, o fi și asta.
Oricum, lista rămâne deschisă. Drept pentru care adaug, cu titlu de contribuție personală, o obsesie cu adevărat românească și veche de când hăul: „să moară capra vecinului.”