Prețurile la alimentele de pe piața românească, mult mai ridicate decât în țări cu mai mari pretenții de la viață, ne-au reîmprospătat obsesia noastră din totdeauna: mâncarea. De ani de zile, hrana ne-a acaparat total gândul, dând pe lături și migrând generos în vocabular.
Pentru că, n-are sens să negăm, la fiecare frază facem trimiteri culinare. Dacă vânăm o slujbă mai acătării, spunem că-n acel loc de muncă „se mănâncă o pâine mai bună” sau „o pâine mai albă”, cu toate că s-a dovedit că de pâinea albă se cuvine să ne ferim ca dracul de tămâie.
Dacă cineva e specialist într-un domeniu, să zicem teatru ori handbal, îl caracterizăm ca pe o persoană care mănâncă „teatru pe pâine” ori „handbal pe pâine”.
O mașină demnă de toată lauda o descriem ca întinzându-se la drum „ca untul pe pâine”, iar pe o domniță frumoasă, lucrată în filigran, admiratorii o ridică în slăvi, exclamând: „Dac-o vezi, îți vine s-o mănânci!”, deși poate că alt verb ar fi mai potrivit, în loc de „a mânca”. Un amic, încercând să-mi descrie ultima lui afacere, mi-a șoptit, cu gura numai apă: „Friptura e imensă, pe cuvânt!”
Altceva e însă frustrant: că de o atenție similară nu se bucură și băutura, copilul de suflet al mâncării, fără de care procesul de alunecare pe gât este, după cum se știe, anevoios.
De ce nu spunem despre Mircea Cărtărescu, vedeta literară, că își toarnă romane în coniac; de ce nu spunem despre un bun antrenor că „bea fotbal cu votcă”; despre Irinel Columbeanu că posedă fete cu „buze ca tescovina”; ori că spiciurile lui Băsescu sunt „asemănătoare cu un vin de regiune”?
