Data de 25 decembrie este ziua Crăciunului, care definește sărbătoarea propriu zisă și totodată amintește de personajul central Moș Crăciun. În credința populară se spune că, atunci, când Sfintei Fecioare i-a venit sorocul să nască, a fugit de la casa părintească și s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni Crăciun și Crăciunoaia, care nu au vrut să o primească ca să nu-și întineze casa cu zămislirea unui prunc din greșeală. Însă Fecioara Maria nu a putut să meargă mai departe și s-a retras pe ascuns în șopronul de la vite. Imediat ce au început durerile nașterii Crăciunoaia a auzit-o, aceasta fără a-l anunța pe Crăciun s-a dus la Sfânta Fecioară în iesle și a îndeplinit rolul de moașă. Crăciun a aflat mai târziu de fapta soției și, ca să se răzbune pe aceasta, că a fost necugetată i-a ciunțit mâinile. Dar Maica Domnului i-a refăcut soției lui Crăciun mâinile, iar la vederea minunii acesta a devenit cel mai credincios om.
Cea mai spectaculoasă manifestare religioasă și bogată în momente este legată de data de 25 decembrie, respectiv Nașterea Domnului, o naștere materială. În jurul acestui important eveniment s-a dezvoltat un întreg repertoriu de sorginte creștină, materializat într-o succesiune de obiceiuri și datini, precum colindele, cântecele de stea sau întâmplări și episoade dramatice legate de Vifleemul și Iozii. Este de înțeles că ziua Crăciunului se bucură de o specială și laborioasă pregătire încă din ziua premergătoare acestei sărbători, vorbindu-se sugestiv de Ajunul Crăciunului.
Pregătiri de Ajun
Gospodinele se ocupă de făcutul colacilor, care tot conform unei tradiții populare trebuie să amintească de înfășurarea unei mâini cu degetele întinse aparținând Crăciunesei, care a ajutat-o pe Maica Precista la nașterea pruncului și căreia i-au fost spintecate mâinile. Colacii aceștia sunt pregătiți pentru colindătorii care vor veni. Covrigii vor fi dați colindătorilor mărunți, colăceii vor fi ai colindătorilor mai numeroși, iar colacii vor fi ai flăcăilor și ai colindătorilor neamuri. Se vor mai pregăti turtele, care se mai numesc și „scutecele” sau „pelincile” – „pelincuțele Domnului”, realizându-se o paralelă cu cele care au fost de trebuință la nașterea Mântuitorului. Acestea vor fi presărate din timp cu apă călduță, cu zahăr pisat, amestecat cu nucă sau cu sămânță de cânepă. În seara de Ajun stăpâna merge în „casa mare”, așează pe masa de sub icoană o sticlă de vin roșu, la dreapta sticlei farfuria cu turte, o altă farfurie cu bob, perje fierte, iar în cele patru colțuri ale mesei câte un colac. Între cei din partea dreaptă se pune câte un fuior de cânepă care, spun unii că ar fi barba lui Moș Crăciun.
Împodobirea Mesei din seara lui Ajun diferă de la o localitate la alta, dar peste tot bucatele sunt de post. Nimeni din cei ai casei nu are voie să guste până ce preotul nu blagoslovește masa, nu gustă din felurile de mâncare și nu cinstește un pahar cu vin. La plecare părintele ia banii de sub fața de masă, doi colăcei și o parte din vinul din sticlă, iar dascălii poartă traistele de colaci. Sfințirea mesei de Ajun și vestirea Nașterii Domnului este o datină veche îndeplinită de preoți și însoțitorii acestuia. În popor se spune că Ajunul Crăciunului presupune un post aspru. E indicat chiar să se ajuneze și până nu se ivește prima stea de seară, care amintește de steaua observată de către magii de la Răsărit. Până atunci nu trebuie să se mănânce nimic și astfel omul va fi sănătos, va avea mult noroc și va fi mai demn pentru Sfânta Împărtășanie.
Unii au credința că înspre Crăciun cerurile se deschid și, de acest moment, nu se pot bucura decât oamenii buni, ba mai mult cetele îngerești pot fi auzite doar de cei curați la suflete. Deschiderea cerului permite oricărui creștin să își pună o dorință, care cu certitudine se va îndeplini. Spre seara lui Crăciun stăpânii caselor au datoria să adune de prin sat toate lucrurile împrumutate pentru că locul lor este acasă. De asemenea înainte de răsăritul soarelui se trezesc și pun mâna pe uneltele cu care muncesc ca să se folosească cu ușurință la lucrul pământului întreg anul. În paralel femeile își găsesc puțin timp să folosească furca, fuiorul, acul pentru a se bucura de spor în noul an. Fetele nemăritate roagă mamele să-l determine pe preot să zăbovească un timp pe laiță și să mănânce câte ceva, ca astfel pețitorii lor să nu întârzie. Orice membru al familiei sau al comunității își are rolul bine definit și interesul vădit de a-și îndeplini cu strășnicie îndatorirea.
Oamenii se ocupă de prosperitatea gospodăriei pentru anul care se ivește, tinerii intrați în ceata colindătorilor se pot considera flăcăi, iar fetele se gândesc la pețitori și la căminul pe care îl vor întemeia. Printre aceste nenumărate preocupări omul din comunitate nu uită niciodată de raportul pe care trebuie să-l întrețină cu natura. Chiar femeia care se ocupă de colacii pentru Crăciun se va duce în grădină sau în livadă și cu mâinile pline de aluat le mănește „măr, astfel rodnic să fii cum stă aluatul pe mâinile mele”. Alte gospodine după ce vor da pâinea în cuptor nu uită imediat să spună „cum e cuptorul și lopata plină de pâine așa să fie copacii, pomii plini de poame”. În pregătirea Ajunului Crăciunului sunt angrenați și copiii de toate vârstele, care cu mult timp înainte și-au pregătit tovărășiile pentru a umbla cu colindatul ce deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă.
Colindul
Colindul este un obicei vechi ce angrenează atât copiii, cât și flăcăii constituiți în cete, sau bărbații până la o anumită vârstă. Aceștia intonează în casele gospodarilor cântece cu caracter religios sau cu reminiscențe populare pentru a întâmpina și vesti Nașterea Mântuitorului, dar și pentru a ura sănătate și fericire gazdelor. Colindele copiilor vor fi scurte și vor vesti sărbătoarea ca atare, urările lor vor fi directe nelipsind enumerarea celor dorite de ei. Flăcăii vor cânta colinde în care urarea este mai puțin directă și nu va lipsi mulțumirea pentru daruri. În general capitolul teologiei creștine cu puternice influențe de factură populară este preferința celor mici, mai ales în cântecele de stea, precum „Steaua sus răsare”, „În orașul Vifleem”, sau „Trei crai de la Răsărit”. Colindele propriu zise vestesc și ele sărbătoarea, dar se adresează unor membri ai familie sau ai comunității, precum gospodarului, gospodinei, flăcăului de însurat, fetei de măritat, tinerilor căsătoriți sau văduvei. Primul dar oferit colindătorilor în forma tradițională a obiceiului era colacul, semn al belșugului. Mulțumirea pentru daruri era făcută de obicei de cel care conducea ceata. Cei care nu primeau colindătorii aveau parte de strigături, batjocore sau chiar de adevărate blesteme. Colindele se auzeau în sat și de-a lungul celor trei zile ale Crăciunului, uneori până în seara Sfântului Vasile, iar cu steaua se umbla uneori până al Bobotează.
(Referent etnograf Mihalache Margareta, jurnalulbtd.ro)
