Pițăratul, un obicei vechi, se pare, din vremea dacilor se păstrează în Ajunul Crăciunului în satul Limba din Alba, unde copiii merg din casă în casă pentru a aduna în traiste pițărăi – niște colăcuți, mere, nuci sau alte bunătăți, așa cum își amintește unchiu’ Gheorghiuț, unul din bătrânii satului.
În localitatea Limba, comuna Ciugud, din județul Alba, se păstrează și astăzi, în preajma sărbătorilor de iarnă, obiceiul pițăritului sau pițăratului, despre care localnicii susțin că este transmis din generație în generație din vremea dacilor, transmite corespondentul MEDIAFAX.
Primarul comunei Ciugud, Gheorghe Damian, spune cu mândrie că originea acestui obicei se pierde în negura timpurilor, însă este păstrat an de an de localnicii din Limba.
„Obiceiul pițărăilor sau pițăritul este un obicei străvechi care se păstrează în satul Limba și, de o amploare mai mică, în satul Teleac din comuna noastră. Ca și vechime, se pare că acest obicei vine de pe vremea dacilor. Dovadă este și faptul că în zona localității Limba au fost descoperite importante situri arheologice care atestă prezența dacilor pe teritoriile noastre. Este știut și faptul că limbenii sunt numiți pricolici și au legătură cu triburile dacice, pentru că pricolicii erau organizați în confrerii, la fel ca tinerii luptători daci. Obiceiul este cât se poate de străvechi și autentic”, afirmă Gheorghe Damian.
Vocea cea mai „autorizată” să vorbească despre „pițărăi” este însă Gheorghe Șerdean, în vârstă de 80 de ani, unul dintre bătrânii satului Limba, cunoscut de localnici ca unchiu’ Gheorghiuț.
Unchiu’ Gheorghiuț, un domn înalt și pedant, povestește că despre pițărit a aflat de la bunicii și străbunicii săi, care la rândul lor fuseseră, în timpul copilăriei, la pițărit.
El își amintește că în dimineața Ajunului Crăciunului se îmbrăca precum „un sac”, să nu-l prindă frigul, și, „înarmat” cu o trăistuță, pleca la pițărat.
„Pițăratul, pentru noi, cei mici, era începutul oficial al sărbătorilor și cea mai așteptată manifestare în această perioadă. Și vreau să vă spun că eram mulți copii atunci în satul nostru, pentru că aproape fiecare familie avea cel puțin patru, cinci copiii. Ne adunam de dimineață, cu noaptea în cap, în capătul satului, în prima gospodărie de unde începeam pițăratul”, povestește Gheorghe Șerdean.
Potrivit bătrânului, pițărăul denumește atât un colăcuț făcut din aluatul care rămânea de la pâine sau de la cozonaci, dar și pe copilul care pleca cu pițăratul.
„Pe vremea mea, de bază erau pițărăii, niște colăcuți făcuți din aluatul care le rămânea mamelor noastre de la pâine sau de la cozonaci, aceștia din urmă erau și cei mai gustoși. Pițărăii și câteva mere sau nuci erau aruncate în curte de gazdă, iar noi, copiii, ne aruncam ca într-o grămadă de rugby să prindem cât mai multe bunătăți”, spune unchiu’ Gheorghiuț și privirea îi rămâne undeva departe, parcă în curtea unde, în urmă cu zeci de ani, se lupta cu zeci de copii pentru un pițărău.
Bătrânul povestește că fiecare copil care pleca la colindat prin sat avea o traistă pe care i-o făcea mama sau bunica, din cânepă, și pe care apoi o transmitea copiilor sau nepoților.
„Fiecare avea o traistă, care de multe ori se transmitea din generație în generație, de la părinți la copii, pe care încercam să o umplem cu cât mai multe bunătăți în timpul pițăritului. Acest obicei era bucuria copiilor, dar și a părinților, iar unii își luau de mână cei mai mici copii pentru a-i iniția”, spune Gheorghe Șerdean.
Bătrânul zâmbește amintindu-și cum unele gazde, „puse pe șotii”, se prefăceau că aruncă pițărăii în curte, iar copiii alergau dintr-o parte în alta până amețeau.
„Era o plăcere pentru cei mai în vârstă să ne vadă cum ne învârteam prin curte spre zona unde se prefăceau că aruncă pițărăii, plăcere pe care o simțim noi acum”, afirmă unchiu’ Gheorghiuț, iar ochii îi rămân ațintiți tot acolo, departe, în curtea plină de copii de toate vârstele plecați la pițărit.
Dezamăgirea bătrânului este acum faptul că în Limba mai sunt doar zece copii, zece pițărăi, însă afirmă că obiceiul nu a murit pentru că toți cei care au plecat „la oraș” își aduc copiii la pițărat.
„Copiii noștri vin cu copiii lor, apoi nepoții noștri își aduc copiii la pițărit la Limba. De multe ori suntem mai mulți cei care asistăm la acest obicei decât numărul de copii … Din păcate, acum nu prea se mai fac pițărăii, colăcuții aceia, dar sunt alte bunătăți pentru copii: bomboane, ciocolate”, spune Gheorghe Șerdean.
Întrebat ce își amintește cel mai pregnant legat de obiceiul pițăritului din perioada când era copil, unchiu’ Gheorghiuț spune că amintirea cea mai importantă este noaptea dinainte de pițărat, când făcea pregătirile, iar apoi dormea cu teamă să nu rateze începutul colindatului prin sat.
„Ne pregăteam de seara acele trăistuțe în care puneam bunătățile și …offf…dormeam cu gândul că nu ne scoală ai noștri dimineața să plecăm la pițărit”, își amintește unchiu’ Gheorghiuț.
La rândul său, președintele Asociației „Limbenii” din sat, Dorin Bucur, spune că obiceiul „pițărăilor” este cel mai ușor de păstrat pentru că „este trăit cu intensitate maximă”.
„Copiii aceștia, denumiți pițărăi, sunt practic primii vestitori ai Nașterii Domnului, sunt primii colindători pe la casele noastre. Eu îmi aduc aminte că plecatul la pițărat era un adevărat ritual când eram copil. Plecam de la bunicii mei din partea mamei, mama Otilă și moș Nilă. Îmi pregăteau straița și nu dormeam toată noaptea cu gândul la pițărit. Pe atunci nu erau mijloace de transport în zonă și cei care făceau naveta la Cugir mergeau noaptea pe jos până la Alba Iulia la gară și pe drum strigau ei urările pițăritului. Săream din pat și nu mă mai culcam până dimineață să nu cumva să pierd începutul colindatului prin sat”, istorisește Dorin Bucur.
El povestește că obiceiul se păstrează la aceeași intensitate și în ziua de azi și recunoaște că vede același entuziasm și la fiul său.
Potrivit acestuia, obiceiul pițăritului începe și acum în curtea primei case din sat, unde copii de diferite vârste se adună strigând „Bună dimineața la Moș Ajun! Dați-ne un colindreț, că ne moare porcu-n coteț! Dați-ne un covrig, că ne moare porcu’ de frig! Ne dați sau nu ne dați, sau nu ne lăsați! Hăăăăăăăăi, hăi!”.
El adaugă că gazda, cu un trocuț sau un coș plin cu bomboane, ciocolată sau fructe îi întâmpină pe copii și apoi le aruncă toate acestea în curte, în timp ce pițărăii încearcă să-și umple trăistuțele cu bunătăți.
„Acest obicei e o bucurie pentru noi toți, nu numai pentru copii. Pe Rareș al meu l-am dus la pițărit la un an și jumătate, de aproape l-am pierdut pe acolo. Este o adevărată competiție între copii care este mai sprinten și care își umple mai repede trăistuța”, afirmă Bucur.
La rândul său, primarul din Ciugud, Gheorghe Damian, spune că farmecul sărbătorii este completat de părinții pițărăilor, care îi însoțesc și intră și ei din casă în casă, iar gazdele le oferă câte un pahar de vin fiert.
El spune că pițăritul sau pițăratul este începutul colindelor în satul Limba, iar micii pițărăi sunt urmați de cete de colindători care merg pe la toate casele din sat și primesc bani de la gazde pentru colindele interpretate.
De asemenea, cete de flăcăi colindă fetele din sat, care îi servesc cu vin și colaci, iar familiile tinere își colindă părinții, nașii, dar și neamurile mai în vârstă.
Dan Lungu, corespondenti@mediafax.ro
