E greu să nu te lași purtat de entuziasmul general legat de alegerea lui Barack Obama. Omul acesta are o capacitate uluitoare de a însufleți mulțimi și de a furniza vise. Țin minte bine momentul când i-am auzit primul discurs major, ținut în 2004. La convenția Partidului Democrat din acel an, un tânăr membru al Senatului din statul Illinois (era încă doar un politician local) a fost invitat să vorbească delegaților, unul dintre mulții vorbitori care trebuiau să întrețină atmosfera înaintea discursurilor ținute de personajele cu adevărat importante ale zilei, de gen Clinton sau John Kerry.
Obama a vorbit frumos, despre familia sa, despre un tată care a venit în America pentru a-și căuta visele, despre faptul că America trebuie să fie unită, despre faptul că nu există o Americă a albilor și una a negrilor, ci doar o singură Americă, despre faptul că nu există o Americă democrată și una republicană, ci doar o singură Americă. Pe măsură ce ascultam discursul, simțeam că acel om are ceva cu totul special. De aceea, înțeleg entuziasmul pe care Obama îl poate provoca.
La un moment, spre finalul discursului, mi-am pus totuși o întrebare: adică, ce ar vrea să facă în mod concret? Nu era nimic clar. Obama vorbea la un nivel atât de general, era atât de bun în retorică încât fiecare înțelegea ce dorea din discurs, fiecare își lua ce avea nevoie din noianul de vise și vorbe mari care curgeau perfect controlate. Așa a început lansarea lui Obama în lumea mare a politicii și așa a continuat până acum două seri, când a devenit cel mai puternic om din lume. Și tocmai aici este și marea problemă: în lumea reală nu există soluții pentru toți, susținătorii săi vor ajunge repede să înțeleagă că Obama reprezenta ceva diferit pentru fiecare dintre ei și că nu vor putea să fie cu toții mulțumiți.
M-am uitat și la discursul ținut imediat după ce televiziunile l-au declarat câștigător. A continuat în același ton: schimbare, speranță, solidaritate, unitate, școli mai bune, o lume mai dreaptă, etc. Doar că acum a apelat la răbdare, a spus că nu se vor putea face toate deodată și nici măcar până la finele primului mandat.
Obama este mult prea inteligent să nu își dea seama că a ridicat așteptările mult prea sus. Multe dintre promisiunile sale nu vor putea fi îndeplinite nu în primul mandat, dar nici în o sută de mandate. Schimbarea va fi mai puțin profundă decât se așteaptă susținătorii săi, pentru că Obama devine șef peste un sistem politic performant și responsabil (care i-a făcut posibilă alegerea).
A-l schimba radical ar însemna sinucidere. Da, vor fi schimbate anumite politici, dar nu în asemenea măsură încât să furnizeze speranțe, vise, solidaritate. Politica nu se ocupă cu speranțe și vise. Iar solidaritatea poate exista numai în măsura în care există un consens, ceea ce e cazul cu foarte puține domenii: nu li se poate cere republicanilor învinși acum să fie solidari cu politicile lui Obama, pe care le consideră proaste.
Foarte curând, Obama va trebui să treacă de la discursuri frumoase la guvernarea practică. Adică va trebui să spună concret cum se vor face școli mai bune, cine va plăti pentru ele, ale cui impozite vor crește. Va mai trebui să lămurească lumea cum va face să retragă trupele din Irak fără ca țara să se prăbușească în anarhie. Va trebui să explice familiilor cărora le-a promis aducerea trupelor acasă că Afganistanul are nevoie de mai multe trupe (a promis mai multă atenție pentru acel război).
Va trebui să-i convingă pe europeni că America trebuie să-și păstreze poziția de lider global (cum a tot spus-o) și că în același timp așteaptă de la ei mai mulți soldați și mai mulți bani pentru intervențiile comune, cum e Afganistanul (și asta a spus-o).
Cum ziceam, fiecare a putut înțelege ce dorea din ce spunea Obama. Acum, fiecare va trebui să înțeleagă că un președinte real, spre deosebire de un candidat, trebuie să aibă niște priorități. În campanie, fiecare crede că prioritatea sa e cea mai importantă. După campanie, foarte mulți vor fi dezamăgiți.
