Într-un articol recent din Ziua, dna Munteanu, o distinsă redactoare a ziarului, spunea că dintre cei zece finaliști ai emisiunii “Mari Români” numai mareșalul Ion Antonescu nu a avut un avocat, iar mie îmi reproșa direct că, în loc să fiu apărătorul personajului, am fost, prin ce am spus, parcă acuzatorul lui. Toți ceilalți “avocați” au încercat să ascundă viciile personajelor lor, numai eu am fost neiertător cu al meu.
Problema este că, în ciuda așteptării dnei Munteanu sau a altor admiratori ai lui Antonescu, eu spun sau scriu același lucru de ani de zile – inclusiv în paginile ziarului Ziua. Nu văd de ce acum trebuia să spun altceva, numai de dragul unui joc televizat.
Apoi, o rog pe dna Munteanu să înțeleagă că termenul de “avocat” poate fi atractiv în sine – inclusiv într-o emisiune TV –, dar e cu totul străin de ambițiile mele. Eu nu-s avocat, ci sunt profesor de istorie. Nu pot fi avocat nici la modul propriu – pentru că nu am studii de gen – și nici la figurat – pentru că, în viziunea mea, Istoria (nefiind un tribunal, cum cred unii, și nici un concurs de frumusețe, cum cred alții) nu are nevoie de apărători, de procurori, de arbitri sau de juriu. Istoria are nevoie doar de profesioniști onești care să-și expună opiniile lor despre trecut. Și e chiar de preferat ca profesioniștii să nu fie mereu de acord între ei, pentru că în această disciplină polemica este constructivă. Sper ca dna Munteanu să nu se supere dacă, bănuind-o mai curând victima voluntară a unui populism jurnalistic păgubos și neconsiderând-o o profesionistă în Istorie, nu o voi invita la polemică. Ei bine, și nefiind “avocat”, nu pot prezenta istoria în funcție de interesele “clientului” meu, ci doar așa cum cred că a fost ea. Când regizorul Florin Iepan mi-a făcut onoranta propunere de a colabora la realizarea documentarului despre Antonescu, nu m-a invitat în calitate de actor, nici de senator, nici de avocat – ci în calitate de profesor. Cu riscul de a-i dezamăgi pe admiratorii personajului Antonescu, le voi spune că eu nu pot oferi o variantă seara, la televizor, și o altă variantă a doua zi, când merg la facultate. Un istoric e dator, înainte de toate, să fie pe cât mai puțin posibil partizan – sau “avocat”. Știu că există și români care doresc să fie mințiți frumos și să audă numai ce le place. E treaba lor – iar un profesor va vrea mereu să le rărească rândurile. Un profesor, dacă-și respectă disciplina sa (oricare ar fi ea) nu-și schimbă discursul de la o zi la alta, în funcție de ce vor să audă cei din fața lui. Sau, dacă o face, înseamnă că între profesionalism și partizanat alege când una, când alta.
În fine, voi mai spune că în opinia mea Antonescu nu de “avocați” sau “procurori” are nevoie, ci de oameni fără prejudecăți care să citească despre el – și memorii, și documente, și analize. Lectura e cel mai bun leac împotriva mitologiilor și clișeelor de tot felul.
