Vorbesc zilnic cu lemnul ca într-un ritual și îi acordă respectul care-i ține în viață. Drumul industriei de mobilă și tot ce înseamnă construcții din lemn pleacă de la ei, oamenii pădurilor. Neștiuți, tăcuți și cu palmele bătătorite de muncă, muncitorii forestieri, țapinarii, cum le spun alții, sunt cei care scot lemnul la drum și îl trimit spre civilizație. E o meserie cu riscuri enorme și în care nu sunt admise greșeli, pentru că lemnul nu iartă.
„Varda la vale”, „Carga-Carga” și buștenii pleacă cu viteză și zgomot de pe versanții munților. Sunt comenzi știute doar de ei, cei care muncesc zi de zi la pădure. Coduri fără de care siguranța oamenilor nu ar fi posibilă. S-au moștenit din generație în generație și, alături de țapină, topor și mai nou drujbă, fac parte din arsenalul muncitorilor forestieri. Necunoscătorii îi numesc țapinari, dar pentru ei pare un termen de ocară și preferă să spună că sunt doar îmblânzitori de arbori.
Munca la pădure este istovitoare, iar condițiile sunt dintre cele mai vitrege, fie că e vara și e prea cald, fie că este iarnă și frigul îți intră în toate oasele.
Ziua de lucru începe de dimineață, iar munca se face în echipe de câte 3-4 oameni, „nici prea puțini, dar nici mulți ca să ne călcăm pe picioare unii pe alții”. Cine nu rezistă pleacă, dar cei care ajung să iubească pădurea nu o mai trădează niciodată.
„Nu trebuie să te pui cu pădurea, că altfel nu ai zile”
Nea Gică Rusu lucrează la pădure de peste zece ani, dar spune că a furat meseria încă de când era copil.
„E ca o moștenire, din tată-n fiu. Trebuie să-ți placă să faci asta, că altfel nu are rost să mai intri în pădure decât după ciuperci”, spune nea Gică.
În timp, vocea sa a ajuns respectată de colegii cu care urcă în pădure. Nea Gică trebuie să aibă grijă de viața și siguranța celor cu care-și împarte amarul de zi cu zi, la fel cum și el depinde de ceilalți.
Zăpada căzută din abundență pe versanții din Crucea, acolo unde nea Gică și echipa sa lucrează acum, le dă ceva emoții.
„Dacă mai ninge așa, nu mai scoatem doborâturile. Poate doar la vară, când s-o mai încălzi. Mai bine luam și o lopată cu noi, să dăm zăpadă”, își fac curaj oamenii înainte de a urca în pădure.
Spre zona de exploatare se urcă șerpuit, pentru că altfel muntele te omoară. E și un secret pentru cei care lucrează la pădure. „Nu trebuie să te pui cu pădurea, că altfel nu ai zile”, e ceea ce trebuie să știe mai bine un muncitor forestier.
Coada de topor, metrul din vârful muntelui
Înainte de a începe efectiv tăierea arborilor, echipa pregătește terenul.
Se stabilește în ce parte va cădea arborele, iar apoi se curăță jgheabul pe care vor pleca buștenii spre vale. Drujba este pornită și în câteva minute se aude strigătul „Cadeeee!”. Mândrețe de arbore, crescut la 30 de metri înălțime în ani și ani este la pământ și se pregătește să ia drumul unei fabrici de mobilă.
După ce arborele este doborât se trece la următoarea etapă. „Unul dintre noi olărește, iar ceilalți trec la cepuire, iar când totul este gata îl măsurăm și îl tăiem la dimensiune”, spune nea Gică.
Olăritul reprezintă ajustarea sau rotunjirea părții din față a arborelui, cu care acesta pleacă în vale, și este necesară pentru a permite o alunecare bună, în timp ce operațiunea de cepuire înseamnă îndepărtarea tuturor crengilor care ar putea opri bușteanul din drumul său.
Totul se face migălos și cu atenție, nimic nu trebuie scăpat din vedere. Întreaga echipă se adună apoi, lasă jos topoarele și drujba și pune mâna pe țapină. „Hău, hău” este semnalul cu care țapinele mișcă arborele în direcție dorită.
Curățat și pregătit pentru alunecarea pe versant, arborele este măsurat cu coada toporului. „Metru nu avem cu noi, că ne-ar încurca. Coada de topor e cea mai bună măsură, are un metru și un centimetru și astfel pregătim bușteanul pentru a putea fi prelucrat la gater”, explică nea Gică.
„Strănutul lemnului”
Secționarea arborelui doborât se face în funcție de calitatea acestuia, dar și de terenul unde se exploatează. Viluț Bulai, unul din cei trei oameni ai echipei conduse de nea Gică, explică și termenii folosiți pentru stabilirea dimensiunilor de secționare.
„Catarg înseamnă că arborele rămâne întreg, puntea e atunci când tăiem arborele la lungimi de 8 până la 12 metri, iar butuc e secțiunea de 4 metri lungime”, a arătat Viluț Bulai.
Pregătiți în acest fel pentru a fi trimiși către zonele de unde urmează a fi preluați de mijloacele de transport, buștenii așteaptă să fie mișcați pentru alunecarea de pe versant. Totul se face cu ajutorul țapinelor, nu înainte de a verifica dacă totul se poate face în siguranță.
„<Varda la vale> strigă cel care se pregătește să dea drumul bușteanului. Dacă din vale i se răspunde <Habău>, înseamnă că treaba trebuie amânată, pentru că pe drum există oameni sau animale și bușteanul ar putea crea necazuri. În schimb, dacă răspunsul e <Carga, Carga> bușteanul poate pleca”, a menționat nea Gică Rusu.
Pentru muncitorii care trimit buștenii la vale treaba nu e încheiată. Trebuie să fie atenți la fiecare amănunt.
„La coada lemnului trebuie atenție mare. Că dacă strănută lemnul și te prinde vreo creangă sau vreo piatră care vine la vale cu viteză pot apărea accidente grave”, a precizat nea Gică Rusu.
Se lucrează după condițiile din teren
Oamenii din echipa lui nea Gică spun că munca pe terenul accidentat este extrem de dificilă. „Dacă plouă prea tare te uzi, iarna-i frig, lemnu-i înghețat, iar vara e bine doar să te plimbi prin pădure, nu să muncești. Dar chiar și așa, aici, la munte, chit că faci altceva, tot trebuie să știi să lucri la pădure”, a oftat Vasile Andrei Apetrei, un tânăr de 28 de ani, care are deja în spate șapte ani de experiență la munca forestieră.
Muncitorii cu state vechi de plată spun că în pădure nu trebuie să rămână nici o bucată de lemn.
„Arborele doborât se măsoară în funcție de calitatea lemnului, de lungime și de poziția în care a ajuns. Oricum, se scoate toată masa lemnoasă, iar părțile din care nu se poate face cherestea, un pic mai putrede, merg la foc”, a explicat Gică Rusu.
Nici cioatele rămase după tăierea arborilor nu sunt lăsate la voia întâmplării. Muncitorii forestieri o numesc combaterea cioatei, ceea ce înseamnă de fapt curățarea, pentru a nu permite unui dăunător cu nume ciudat, Tylobius, să-și depună ouăle și să atace apoi puieții care vor crește.
Drujba cu 2M
Chiar dacă lucrează în condiții vitrege, muncitorii forestieri sunt conștienți că o duc ceva mai bine decât bunicii lor. Până să apară drujbele, arborii erau tăiați cu „bestia”. În glumă, joagărului i se spune acum drujba cu 2M, adică cu două mânere.
„Dacă bestia nu era ascuțită cum trebuie dura și jumătate de zi că să pui la pământ un arbore. În schimb, cu o bestie bună dura doar vreo 15-20 de minute să dobori un arbore, cam de două ori mai mult decât ne ia cu drujba”, și-a amintit nea Gică Rusu.
Dacă drujba sau TAF-urile le-au ușurat munca muncitorilor forestieri, țapina rămâne indispensabilă.
„Avem nevoie de țapină la manevrat lemnul. Fără țapină nu ne-am descurca. Dar și aici e o tactică și trebuie să știi unde să pui țapina, că altfel îți rupi spatele și tot nu miști arborele”, a mărturisit Viluț Bulai.
Secretul unei țapine
Țapinele care se folosesc nu sunt totdeauna la fel. Pe timp de iarnă se folosesc un anumit tip de țapine, în timp ce vara acestea sunt diferite.
„E vorba de șpițul țapinei. Iarna trebuie să fie ascuțit pentru a prinde lemnul înghețat, iar vara trebuie să fie mai puțin ascuțit, pentru a nu tăia lemnul”, a arătat Gică Rusu.
Corhănitul, o meserie care nu poate să dispară
George Celsi, inginer silvic în cadrul Direcției Silvice Suceava, spune că această meserie veche de sute de ani nu poate să dispară.
„Corhănitul este o artă și nu toată lumea se pricepe la așa ceva. Din păcate, sunt tot mai puțin oameni care se pricep să facă această meserie. Chiar și așa, corhănitul nu va dispărea niciodată, pentru că sunt zone unde nu se poate ajunge cu utilaje moderne, iar masa lemnoasă nu poate fi adusă până la un loc de unde să poată fi transportată decât prin metode tradiționale”, a declarat George Celsi.
