„Fericirea e cunoscută mai ales prin stările ei de absență”, spunea scriitorul franco-rus Romain Gary, și mare dreptate avea. Dacă ne gândim fiecare în parte, putem număra pe degete dățile când sufletul nostru a atins fericirea. De aceea, cumva îl invidiez pe patriarhul bisericii noastre, intitulat din oficiu „Prea-Fericitul”. Cum e cu fericirea asta, mai știm și noi; dar „prea fericirea” trebuie să fie uneori insuportabilă.
Dacă fericirea ar fi pe cartelă, tot omul ar apuca o cantitate suficientă, pentru a-și duce zilele cu ea. Dar nu se petrec lucrurile așa. Când s-a distribuit fericirea, unii și-au tras cu tupeu partea leului. Și-au burdușit conturile, în vreme ce alții n-au apucat nici măcar o cantitate simbolică de fericire, cât să-și ducă zilele.
Cred totuși că titulatura de „prea-fericit” ar trebui extinsă, fiindcă avem semeni care nu ne prea seamănă, ei meritând din plin această gradație. Mă uit la adolescentul ăsta târziu de Tăriceanu: pârguit ca un harbujel, afacerist, fâșneț, ajuns la a nu mai ține minte câta șaibă maritală… Îl doare foarte undeva de toate: e un „prea-fericit”.
Băsescu pare și el o halbă gulerată din care fericirea dă în spume pe afară; e tot un „prea-fericit”: râde, cântă și dansează, fetele îi sunt rostuite… Doar când îl joacă pe dește mahmureala, prea-fericirea îi mai scade, dar nu cu mai mult de câțiva mililitri.
Crin, nepoțelul bătrânei doamne Dina Patriciu, e și el un „prea-fericit”, suge cu poftă la sfârcul Rompetrol și nevasta i-a răposat la timp.
Iar colegul său Chiuariu chiuie și el de „prea-fericire”, mai ales că s-a învârtit și de-un mandat; dar nu de arestare, ci de deputat.
Apropo, nu cred că mai există țară pe fața pământului, unde mandatul de parlamentar să aibă atâtea în comun cu mandatul de arestare.
