Paraschiva Victoria Batariuc, cărturar desăvârșit al Bucovinei contemporane, a căzut victimă tăvălugului modernizării României ca stat. A fost îmbrâncită în pensionare, ceea ce domniei sale i s-a părut firesc, deși nu e cazul, și, la fel de firesc, a făcut o cerere de voluntariat, de slujire fără bani și a instituției care îi datorează enorm, Muzeul Bucovinei, și a spiritualității bucovinene, adică a unei stări de spirit pe care puțini o și pricep. Voluntariatul i s-a aprobat la toate nivelurile ierarhice județene, numai că trântorii spiritului din muzeu, adică foștii colegi ai domniei sale, îi fac viața un calvar: i-au mutat biroul în curent, dau radioul la maximum, comit mizerii inimaginabile și descalificante.
Paraschiva Victoria Batariuc merita o omagiere publică, îi eram datori cu o închinăciune, cu evlavie netrucată, dar noi habar nu avem cum se cinstesc și, mai ales, cum se trăiesc dăinuirile. Nu-i bai, nouă ni se iartă nepriceperea naturală, înnăscută, dar toți doctorașii ăia de două parale, confecționați de Paraschiva Victoria Batariuc, de-a lungul deceniilor, îi datorează măcar o fărâmă de respect. Nu le poți cere mai mult de o fărâmă, pentru că, în ciuda titlurilor științifice, fărâme sunt și ei, ceea ce deja au probat cu prisosință.
Angela Furtună, mare poet contemporan, personalitate indiscutabilă a culturii românești, a fost, de curând, la un pas de a fi azvârlită peste bordul plutei fără cârmaci, România statală, pe care se supraviețuiește bezmetic și fără speranță, doar pentru faptul că a văzut-o un trepăduș județean printre protestatarii aruncători de găleți goale. E drept, Angela Furtună este un om capricios, dar capriciile domniei sale, de cele mai multe ori justificate, nu înseamnă argumente pentru foștii președinți de ceapeuri, ajunși cenzori imbecili ai democrației județene, de a o exclude din viața culturală românească și, în mod indirect, de a o ucide. Ce o nemulțumise, până la disperare, pe Angela Furtună, mare fan al actualei puteri, încât să izbucnească în „capriciul” unui protest public? Faptul că, deși Angela Furtună este un excelent cunoscător al limbii și al culturii franceze, reprezentativitatea suceveană în nu mai știu ce ținut francez înfrățit este, an de an, dată pleașcă unui căpușe culturnice, cu familia înregimentată, oportun, doar în partidele aflate la guvernare și doar pe durata guvernării lor.
Eugen Dimitriu, acest monument viu al memoriei românești, nu găsește pe nimeni, care să-i culeagă textele mărturisitoare (am văzut, zilele trecute, sute și sute de corespondențe uimitoare, în care monștri sacri ai culturii române vorbesc despre Bucovina, cu o afectivitate pe care bucovinenii nu o merită), deși ar fi dispus să mănânce mai puțin, să-și drămuiască și medicamentele indispensabile, ca să plătească, din pensia lui, culegerea acelor inedite mărturii. Prin instituțiile de cultură ale județului, condamnate fiscal la inactivitate, puzderie de nefăcători de nimic toacă timpul de la o leafă la alta, iar mărturiile, patrimoniul nostru, care ne individualizează, se pierde odată cu oamenii pe care nu numai că nu știm să-i prețuim, dar nici măcar să-i respectăm nu știm.
Mihai Pânzaru-PIM, personaj cultural emblematic al Bucovinei, va împlini, în 16 ianuarie 2011, 65 de ani și se va pensiona. E decis să se pensioneze, pentru că nu mai suportă atmosfera de imbecilitate dejectată pâclă fetidă de creierașle coșneguților impuși satrapi și măcelari de identitate națională, în ultima vreme. În mod firesc, am avea obligația de a transforma ziua de 16 ianuarie 2011 într-o sărbătoare a Sucevei, care să-l oblige pe PIM la renaștere și la trăirea celei de-a doua vieții, cea a maturității depline, care vine după bătrânețe, cum spunea un calendar călugăresc românesc de pe la anul 1700, descoperit de Nicolae Iorga.
Există, în județul acesta, aglomerat de șantiere stradale, menite să distrugă, și la propriu, și la figurat, orice cale de comunicare între oameni, mulți, foarte mulți oameni vii, oameni de sacrificiu, pe care noi, gomoșii vremelniciilor, îi tot ucidem, din imprudență și, desigur, inconștienți, împovărând, de fapt, această generației, căreia îi aparținem până la complicitate și care este din ce în ce mai nemerituoasă și mai nevrednică. Există oameni adevărați, cărora le-a fost dat să ne încredințeze frumos eternității, dar noi batem, zilnic, piroane în crucea pe care ei au fost răstigniți și prin hăruire. Sunt convins că, dacă am învăța să-i respectăm, am redescoperi și respectul față de noi înșine, respectul acela absolut necesar în orice demers de reformare constructivă.
