A scris romane, eseuri literare, nuvele și teatru, călătorește mult, are câte o casă la Lima, Madrid, Paris și Londra și o faimă ce depășește aceste capitale. De ce simte Mario Vargas Llosa nevoia de a se implica în continuare în viața cetății, chiar cu prețul sacrificării unor ore de scris?
A fost una dintre curiozitățile la care invitatul de onoare al ediției de anul acesta a Festivalului „Zile și Nopți de Literatură” a răspuns, marți, la conferința Microsoft de la Romexpo. După două zile petrecute la Neptun, la festivalul unde a primit Premiul Ovidius din partea Uniunii Scriitorilor, Mario Vargas Llosa a venit la București pentru a intra în dialog cu Gabriel Liiceanu și pentru a participa la vernisarea unei expoziții de fotografie a fiicei sale și la prezentarea seriei ce i-a fost dedicată de Humanitas.
Prin dialogul purtat, marți, cu directorul editurii, Llosa a dezvăluit ce crede despre scriitorul izolat într-un turn de fildeș, ce romane ar alege ca favorite din opera sa dacă ar fi amenințat cu un pistol la tâmplă, ce a avut de câștigat de pe urma fiasco-ului său politic și ce îi datorează lui Gustave Flaubert.
Cei aproximativ trei sute de oameni prezenți au aflat, totodată, cum arată o zi fericită din viața unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori din lume. „Mă scol devreme, pe la șapte, să zicem”, a povestit Llosa.
– „Nu lucrez niciodată noaptea”
„Timp de o oră fac o plimbare cu soția mea în parc. Nu vorbim, pentru că eu lucrez. Mă pregătesc, îmi fixez anumite obiective, astfel încât, atunci când mă întorc, știu ce am de făcut. Apoi citesc ziarele, cel puțin trei. Trebuie să știu ce se întâmplă în jurul meu. Mă așez la birou și lucrez până la 2.00. Sunt orele cele mai creative din zi. Scrisul ia atunci ce-i mai bun din mine. După-amiaza mă duc să lucrez în afara casei. Îmi plac liniștea și singurătatea dintr-o bibliotecă unde sunt înconjurat de cărți. Sau lucrez într-o cafenea, dar nu la Lima sau la Londra unde nu se poate face acest lucru. Se poate la Paris, la Madrid și, din câte am văzut, și la București. Munca de seară este mai puțin creativă: citesc, fac note, fișe sau rescriu. Nu lucrez niciodată noaptea. Merg la cinema sau la teatru, ori ies cu prietenii. Începutul unei cărți este perioada cea mai dificilă. Scriu mult, încerc să scot povestea primară, cu senzația permanentă de eșec. Dar știu că dacă apuc să termin o ciornă, romanul e acolo. Nu cunosc o fericire asemănătoare celei de a ajunge într-o asemenea stare, dar ea presupune luni de sacrificiu și luptă împotriva plictiselii”.
A învățat această disciplină în Europa. În Peru, lucra dezordonat, „ca orice scriitor sud-american”, așteptând să-i vină inspirația. Din anii ’69-’70, și-a impus un program de lucru. „Călătoresc mult, dar chiar și așa încerc să mă ocup câteva ore pe zi de scris. Flaubert spunea că a scrie este un mod de a trăi. Eu sunt un exemplu. Munca îmi organizează viața și canalizează tot ceea ce mi se întâmplă, bune și rele, lucrurile pe care le văd, le cunosc, le visez. Acum am impresia că tot ceea ce fac nu are alt scop decât ceea ce scriu”, a spus autorul, pentru care scrisul a însemnat și o „formă de a scăpa de autoritatea tatălui” și care crede că literatura și arta sunt un mod de a exorciza „demonii ce, împreună cu îngerii, formează personalitatea umană”.
Deși e absorbit de scris, rămâne la curent cu noutățile zilei. Cel care a lucrat din tinerețe ca jurnalist de presă scrisă și radio, la început în Peru, apoi la Paris, ia și acum poziție în dezbateri sociale și politice. „Nu m-am gândit niciodată că voi fi doar scriitor. În țara mea, nimeni nu era doar scriitor. Într-o zi îmi imaginam că voi fi avocat, altă dată profesor. Așa am ajuns la jurnalism, care mi-a asigurat un salariu și mi-a fost de folos. Cred că jumătate dintre povestirile mele se datorează experienței de jurnalist. Am practicat jurnalismul toată viața ca pe o activitate complementară literaturii. Nu e adevărat că jurnalismul și literatura se înțeleg bine. Primul aduce multe primejdii, pentru că cere un limbaj funcțional, în spatele căruia autorul să dispară. Literatură înseamnă exact contrariul (…) Nu-mi place ideea scriitorului izolat în lumea sa de vise. Pentru mine e important să am cel puțin un picior bine înfipt în pământ. Jurnalismul înseamnă o manieră de a nu mă pierde în lumea purei invenții”, a explicat scriitorul, care, dacă ar trebui să aleagă două romane preferate din opera sa, le-ar nominaliza pe cele mai dificil de scris: „Conversație la catedrală” și „Războiul sfârșitului lumii”.
– „Experiența mea politică a fost dezastruoasă”
O altă formă de implicare a autorului volumelor „Mătușa Julia și condeierul”, „Elogiu mamei vitrege” și „Peștele în apă” în istoria de zi cu zi a fost cea politică. A candidat la alegerile prezidențiale din țara sa natală în 1990, dar a pierdut în fața lui Alberto Fujimori. Cincisprezece ani mai târziu, Llosa vede partea plină a paharului și nu exclude posibilitatea ca un intelectual umanist să poată juca un rol în viața politică, exemple în acest sens fiind Vaclav Havel și Andre Malraux. „Experiența mea politică a fost dezastruoasă, într-adevăr, dar m-a învățat multe – în primul rând, faptul că nu am virtuți de politician. Dar nu cred că există ceva mai instructiv ca o campanie electorală pentru a cunoaște o țară, a se cunoaște pe sine și a afla cealaltă față a politicii, cu manevre, intrigi, lovituri sub centură”, a spus scriitorul în vârstă de 69 de ani.
În ciuda dezamăgirilor pe care i le provoacă situația din Peru (asemănată de Gabriel Liiceanu cu cea din România), Llosa, un militant împotriva dictaturilor, crede că există speranță de vreme ce țările pot opta să fie libere și prospere. „Dacă vrem să ne păstrăm optimismul trebuie să renunțăm la utopie. Și Peru, și România, și alte țări în curs de modernizare nu pot atinge perfecțiunea, dar trebuie să o ia pe drumul cel bun. Când îmi văd țara și sunt gata să fiu cuprins de disperare, mă gândesc la țările care în două-trei generații au reușit să se transforme. Când am ajuns ca student în Spania, în ’58, țara era o dictatură, izolată de restul lumii, diferențele sociale erau enorme, sărăcia extinsă, iar spaniolii plecau să caute de muncă în țări prospere ca Franța, Germania sau Anglia. Acum Spania este o țară prosperă, care nu exportă, ci atrage forță de muncă din America de Sud, nordul Africii, România. S-a integrat în Europa cu o ușurință pe care o credeam de neimaginat în trecut (…) Nici spaniolii, nici irlandezii, nici taiwanezii nu sunt ființe ontologic superioare peruanilor și românilor. De ce au progresat? Pentru că au folosit mai bine mijloacele perioadei contemporane. Noi am perseverat în greșeli. Dacă e așa, mai există speranță să rupem vocația eșecului care este istoria noastră”.
Conferința lui Mario Vargas Llosa – plasată sub tema „Chipuri ale răului în lumea de azi” și considerată de Mircea Mihăieș drept „unul dintre cele mai importante evenimente culturale care s-au întâmplat în România de ceva vreme încoace” – a continuat, după două ore de dialog cu Gabriel Liiceanu, cu o mulțime de autografe acordate de scriitor pe cărțile sale în română.
