Comunicatul potrivit căruia Răzvan Ungureanu și-a prezentat demisia a împins întreaga presă la o concluzie aproape strigată: Ministrul de Externe e victima războiului dintre Palate.
Deși adevărată, concluzia suferă de un nărav tipic presei românești de azi: sentimentalismul. Se vede limpede din relatările și comentariile dedicate cazului că e vorba de o bocire a nenorocirii abătute asupra lui Răzvan Ungureanu.
Fixând politica autohtonă acolo unde îi e locul – în telenovelă – victimizarea lui Răzvan Ungureanu schițează un soi de dramă racineană. Eroul lui Racine e pus la un moment dat să aleagă între Datorie și Sentiment. Simpaticul nostru ministru de Externe ar fi fost constrâns să aleagă între Președinte și Premier. Datele prozaice, de politică realistă și nu de dramoletă de mahala, spun însă altceva. Că alegerea n-a fost atât de dramatică așa cum vor să ne convingă jeluirile presei:
Ca membru PNL, pus în fruntea MAE, prin algoritm, din partea PNL, Răzvan Ungureanu nu era chiar atât de obligat să opteze pentru președinte. Întreaga sa prestație ca ministru și ca politician trădează conștiința unui independent, în genul Monicăi Macovei. În nici un caz, a unui om de partid. Împins în politică de așa-zisa Societate Civilă, implicată în campania electorală mai ceva ca un partid, Răzvan Ungureanu n-a lăsat o clipă impresia că ar avea vreo legătură cu PNL. Ascuțirea luptei dintre președinte și PNL n-a adus cu sine cine știe ce convulsii sufletești dostoievskiene în personalitatea sa. Apolitic știindu-se, i-a venit destul de ușor să treacă de partea unui alt apolitic sau, mă rog, pretins apolitic: Traian Băsescu. S-a înregistrat, desigur, o tentativă a tânărului diplomat de a ocupa postul de vicepreședinte în PNL.
S-ar putea obiecta că șefia diplomației îl obliga pe Răzvan Ungureanu să opteze în cele din urmă, pentru Traian Băsescu. Asta deoarece, politica externă a fost confiscată total, în chip anticonstituțional, de președinte care, profitând printre altele, de comoditatea Parlamentului și complicitatea presei, și-a asumat o politică externă pe cont propriu, în binecunoscuta manieră a liderilor autoritari din istoria modernă a României: de la Alexandru Ioan Cuza până la Nicolae Ceaușescu.
Și aici lucrurile stau nițel mai complicat:
a) Chiar dacă Externele constituie un domeniu asupra căruia s-a năpustit să și-l împroprietărească președintele, nu era obligatoriu ca Răzvan Ungureanu să se supună lui Traian Băsescu la modul necondiționat.
Ne stă drept exemplu Theodor Atanasiu, numit și el, în fruntea MApN, tot din partea PNL. Loial echipei Tăriceanu, Theodor Atanasiu l-a înfruntat pe Traian Băsescu în cruciada acestuia de aservire a MApN. A plătit, până la urmă, cu postul de demnitar. A rămas însă un fruntaș PNL. Dacă ar fi fost un liberal sută la sută, Răzvan Ungureanu ar fi procedat la fel.
b) Chiar și dacă n-ar fi vrut să opteze, Răzvan Ungureanu nu era obligat să ducă o politică externă de second hand. Șefia Diplomației românești a fost deținută de veritabile personalități politice. Acestea au reușit să se impună drept promotoare ale unei politici externe proprii, urmând, firește, liniile mari ale politicii externe românești.
N-a fost cazul lui Răzvan Ungureanu. Domnia sa a preferat să se schițeze ca un simplu executant al politicii angajate de Traian Băsescu. După doi ani de mandat, nu putem vorbi de apariția unui politician redutabil, ci de existența unui funcționar conștiincios.
Nu putem vorbi, așadar, de o victimă a Războiului între Palate.
Victima e totdeauna inocentă.
Răzvan Ungureanu n-a fost un inocent.
