O vale a plângerii dominată de sindicate

Tragedia din Valea Jiului aduce iar mineritul în prim-planul atenției publice. Nimic nu pare că s-a schimbat fundamental acolo după scoaterea din joc a lui Miron Cozma. Acum câțiva ani doar, ”regele huilei” trăia ca un belfer, conducea un club de fotbal sponsorizat de sindicat și teroriza adversarii cu body-guarzii. Acum trăiește la marginea capitalei și urlă ore în șir la televizor despre cum se duce mineritul de-a dura fără el.
Cozma era însă doar fața spectaculoasă și manelistică a unei realități care nu s-a schimbat prea mult: industria minieră de acolo este captivă intereselor sindicale, iar puternicul sindicat al minerilor a rămas o structură de esență mafiotă care vrea să păstreze totul neschimbat.
Cândva, prin 2003, am fost în Valea Jiului într-o încercare de a evalua potențialul de conflict social de acolo. Cozma era deja la pușcărie, dar urmașii săi la conducerea sindicatului controlau totul. Atât conducerea Companiei Naționale a Huilei, cât și minerii simpli se temeau de ei. Directorul de atunci al Companiei ne-a primit în birou și ne-a spus ceva de genul: pe mine m-a trimis guvernul de la București să restructurez Compania, ăștia pe aici nici nu mă bagă în seamă, dacă dau un ordin ei sună la sindicat să vadă dacă e cazul să îl pună în aplicare. Toți depind de sindicat. Absolut toți. Chiar și secretara mea. Uite, vreți să vedeți? Omul pune mâna pe telefon și întreabă: doamna Ani, dumneavoastră sunteți membră a sindicatului? Da, sunteți? Bine, mulțumesc. Se întoarce spre noi și zice: o bănuiam că mă toarnă la ei. Peste doar vreo trei luni am citit în ziare că omul respectiv fusese zburat din funcție și în locul său venise un inginer vechi, din gașca care condusese și până atunci Compania.
Acum aflăm din ziare că sindicatul minerilor susține candidatura pentru Parlament a directorului general al Companiei, Daniel Surulescu. Situația devine absurdă când aflăm că tot cu sprijinul sindicatului candidează și responsabilul cu securitatea minieră, Petru Dragoescu. Ambii candidează din partea PNL, doar sunt numiți politic de guvern, și ambii erau în concediu electoral când s-a întâmplat accidentul recent. Pe unul din pliantele electorale ale lui Surulescu scrie negru pe alb: „Altă mare realizare a fost punerea în practică a unei idei majore: cărbune fără sânge”. Evident, pliantele fuseseră tipărite înainte de accident.
Ideea în sine că managerii companiei de stat au intrat în politică cu sprijinul sindicatului ar trebui să ne pună pe gânduri. Cine pe cine sprijină acolo, cum negociază acești oameni, cine pe cine controlează? Minerii simpli au fost și sunt victimele unor structuri de putere întoarse cu fundul în jos. Li s-a indus o mentalitate de cetate asediată: dacă nu suntem uniți, ne vor închide minele. Astfel, ei știu cu toții ce se întâmplă acolo, cum Compania plătește sume imense unor firme intermediare, cum utilaje declarate funcționale ar fi trebuit de fapt să fie trimise la casat. O știu și îți spun în convorbiri informale, dar toți tac și joacă jocul în continuare pentru a-și păstra locurile de muncă. Sindicalismul de haiduc al lui Cozma a lăsat loc unui sindicalism doar ceva mai spălat, dar la fel de nociv.