O, tempora!

Cine mai știe câte ceva despre faimoasele baluri ale Teatrului Național din Iași? Mă tem că nimeni, nimic! Erau marele eveniment monden al anului, constituind un fel de ștampilă de autentificare pe certificatul de apartenență la high life-ul ieșean. N-ai fost la Balul Teatrului, nu ești menționat în carnetul Claymoor-ilor de Bahlui, înseamnă că mai ai de asudat și de dat din coate până la accedere în lumea bună a fostei Capitale moldave!
Le scoate din uitare Laurențiu Șoitu, care a avut prevederea să păstreze textele interviurilor luate de-a lungul anilor, pentru Radio Iași, Mărioarei Davidoglu, societară și artistă emerită a Naționalului ieșean („Junimea”, 2019). Foarte prețios tezaur de informații pentru adevărata (și târzia) deslușire a „Veacului marilor actori”, cartea învie o lume a scenei mistuită în fum și care, din nefericire, nu s-a prea bucurat de atenția camerei de filmat (televiziunea încă nu exista, cinematografia era la începuturi), rămânând să pâlpâie cât de cât doar în amintirile generației mele. Iar de răscolit prin arhive colbăite, puțini cutează s-o mai facă. Nici Muzeul Teatrului nu mai există: după retrocedarea Casei Alecsandri, a devenit doar Colecție muzeală, adăpostită, de nevoie, în încăperile Muzeului „Eminescu” din Copou.
Zeci de nume ale unor slujitori ai scenei cândva faimoși sunt scoase din uitare datorită incredibilei memorii a Mărioarei Davidoglu, care, „la amănunt”, reînvie convingător și pitoresc colorat o galerie de chipuri, destine și întâmplări nedrept abandonate în uitare – asta și fiindcă Naționalul ieșean este singurul care încă nu și-a alcătuit și publicat propria istorie… Balurile Teatrului aveau loc (cine să-și închipuie acum?) nu în holul principal și în foaiere, ci chiar în sala mare a impresionantului edificiu clădit după planurile lui Fellner și Helmer. Cum asta, că rândurile de scaune erau imposibil de scos? Actrița explică: „Teatrul avea un parchet care se așeza peste fotolii și care făcea legătura cu scena, acoperind întreaga suprafață. Parchetul era de nuc sau stejar, oricum unul pe care să alunece ușor dansatorii. Cele două loje din centru aveau și ele un dispozitiv care lega sala cu lojele, pe unde era intrarea în sala de dans pe câteva trepte.” O instalație care și azi ar fi greu de construit și de păstrat (de unde asemenea hală?), dar care, iată, funcționa! Auzisem despre ea și am căutat-o prin toate magaziile și subsolurile Teatrului: nici urmă! Tone de cherestea (nuc, stejar!) – nici în vechile inventare n-am găsit-o menționată, de-ți vine să crezi că, precum decorurile, făcea parte dintre iluziile scenografice! În loje mai erau amplasate și mesuțele pentru „supeu”; greu de închipuit astfel de metamorfozare a venerabilei săli de spectacole!
Dar iată că începe balul. Invitații luau loc mai întâi la mese: iată-i pe Garabet Ibrăileanu, împreună cu viitorul ginere, Gh. Agavriloaie (fostul meu profesor la Filologie), în compania lui Mihail Sadoveanu și Gr.T. Popa (Universitatea de Medicină ieșeană îi poartă azi numele), fondatori ai revistei „Însemnări ieșene”, a filosofului Ion Petrovici, fost ministru, ultimul reprezentant al școlii maioresciene. În alte loje, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihail Codreanu, Traian Bratu (rectorul și președintele Senatului, căruia, în 1936, legionarii aveau să-i taie urechile!), Neculai David, tânărul Gavril Istrati (viitorul decan de la Filologie), la fel de tânărul doctor Vlad Bejan, fondatorul de mai târziu al Băilor Nicolina, și, desigur, înzorzonații ofițeri ai regimentelor 13 Infanterie, 7 Roșiori și 4 Vânători, în frunte cu generalul Broșteanu. Erau și atunci partide, aprige dispute, polemici, numai că, la Balul Teatrului, politica n-avea acces: înaintașii știau să se distreze și, dacă era bal, bal să fie! Politica nu trecea pragul!
Orchestra, desigur, militară, o adusese generalul Broșteanu. Care a și dat, militărește, comanda deschiderii dansului: „en avant quatre!”. Onoarea primului cadril a revenit perechilor Ionel Teodoreanu (cu dna Lupașcu, alias Lily Teodoreanu) și Păstorel (cu fiica profesorului Matei Cantacuzino). Ce lume de vis, în bună și armonioasă înțelegere! Se alegea și regina balului; râvnitul titlu i-a revenit unei focoase „spaniole” care a cules ropote de aplauze dansând pe „Bolero”-ul lui Ravel. Mărioara Davidoglu relatează, chicotind parcă: „Într-o clipă, drăcoaica își smulge peruca de pe cap și apare, spre hazul tuturora… Miluță Gheorghiu. El fusese travestit în dansatoare!” Încasările Balului au revenit actorilor, care astfel și-au putut îngădui „fie, unii, un voiaj la Viena, alții, precum Miluță, Margareta și Mircea Popovici la Paris, apoi de acolo în Olanda, eu cu Florica Bulgaru și sora mea în Franța, Gică Popovici în Italia, Anny Braeski la Sinaia…”
O, tempora!