Curtea Constituțională a luat recent o decizie privitoare la adopții, decizie care ridică o dilemă morală interesantă. Curtea a fost sesizată de cetățeanul T.L.B, cum că legea românească este neconstituțională. Domnul B. are un copil care a fost dat spre adopție. În momentul în care a început procedura de adopție, domnul B. se afla în proces pentru recunoașterea paternității copilului. Cum încă nu era recunoscut ca părinte, nu a putut să-și dea consimțământul. Între timp, ambele procese au mers mai departe. Astfel, domnul B. a fost recunoscut ca părinte, dar asta nu îl mai ajuta cu nimic, pentru că nu mai avea posibilitatea să se opună adopției. Legea românească prevede că părinții naturali se pot pronunța doar la începerea procedurii de adopție. În disperare de cauză, domnul B. a atacat legea la Curtea Constituțională. Și a avut câștig de cauză. Astfel, autoritatea pentru adopții trebuie să modifice legea. Autoritatea spune că nu este de acord cu schimbarea (deși este obligată să o facă) și că implicarea părinților naturali pe parcursul procesului poate duce la șantaje asupra celor care vor să adopte copilul. Între timp, un grup de părinți adoptivi protestează și au creat o organizație pentru a se opune schimbării legislative.
Cum spuneam, situația ridică dileme morale serioase și dureroase. Domnul B., dacă a făcut atâta tevatură și a ajuns până la Curtea Constituțională, pare a fi un părinte realmente interesat de soarta copilului său. Pe ce motiv atunci să i se interzică orice implicare în soarta copilului? Pe de altă parte, legea românească este menită să protejeze copilul. Părinții naturali își pot exprima consimțământul doar la începutul procedurii. Astfel, este tăiată orice legătură între părinții naturali și cei adoptivi. Practic, primii își exprimă consimțământul asupra adopției în sine, nu asupra adopției de către o anumită familie. De ce a adoptat statul român o asemenea lege? Pare a fi o măsură de protecție suplimentară adaptată la situația reală: cei mai mulți copii aflați în această situație au fost abandonați de către familia lor. O asemenea familie poate renunța ușor la drepturile părintești dacă nu știe cine adoptă copilul. Însă, dacă va vedea că o altă familie (de obicei, mai înstărită) este interesată de copil, atunci se poate opune în etapa procesului doar pentru a primi niște bani. Avem motive să credem că aceasta ar putea fi o situație răspândită? Din păcate, da. Situația contrară ar fi aceea în care o familie abandonează copilul, apoi este cuprinsă de remușcări sincere și dorește cu disperare să împiedice adopția. Dar câte asemenea cazuri există în realitate? Și, mai ales, ce drept ai, odată ce ai renunțat la copil, să te răzgândești? După opinia mea, legea românească este bună în forma actuală. Pe de altă parte, ce facem cu domnul B.? Și el pare a avea dreptate.
