Relațiile dintre mine și femeia care-mi deretică, din când în când, prin casă rezistă în continuare, deși nu prea sînt motive să reziste. O știam de țărancă simplă, din popor, dar în ultimul timp mă tratează tot mai de sus.
Eu o chem marțea, când sunt mai liber, dar ea mă refuză:
– Nu pot decât în „week-end”!
Și simțind cum mă codesc, adaugă:
– Hai, nu te mai frăsui, că-ți fac „discount”!
După ce-mi bate covoarele, mă anunță:
– „I’m hungry”!
Iar eu trebuie să apelez la palidele-mi talente culinare, pentru a-i prepara o supă aburindă și-un cârnat vârtos. Dacă mă fac a nu pricepe, se dedă comentariilor răutăcioase:
– Așa-mi trebuie, dacă accept orice „job”!
La urmă, îi număr banii în palmă, iar ea îmi spune, cu juma’ de gură:
– Ești „OK”! Ești un tip „super”!
La plecare mă salută cu strămoșescul „good-bye” și-mi vine tot mai greu să cred că are doar patru clase. Uneori, când e nervoasă, îmi mai zice câte-un „fuck you, man”.
Mă costă scump, mă privește superior, dar cu toate astea nu o pot concedia. Îmi aduce în casă un aer occidental.
