Zis-a Bacovia, și bine a zis: O țară tristă, plină de umor. După paranghelia revelionului, când toate televiziunile s-au întrecut să arate munți de șunci și pantagruelice defilări de sarmale (tot ele, cu o zi-două înainte, deplângeau țara amărâtă în care copiii se culcă seara flămânzi) a urmat șocul amar al îndoirii și triplării dărilor. Românul nu se lasă: cu veselie încearcă să le treacă pe toate – inclusiv nefericitul episod al prezidentului înzăpezit la scara unui avion militar căruia îi pretindem să facă ce nu știe și nici nu poate, de parcă ai avea dreptul să ceri de la un gutui perje goldane! De-a dreptul delicioase glumele cu Nicușor împingând ditamai Spartanul, dar m-au și alarmat arătând încă odată câte șmecherii făr-de capăt poate manipula IA. Mă tem că vin zile grele pentru neamul procurorilor, polițiștilor, criminaliștilor & comp.: când și așa-i greu de despărțit minciuna de adevăr, ce-o să fie când fiecare document și orice secundă filmată vor trebui amănunțit analizate din fir în fir, spre a se depista posibila
Dar am avut parte și de o revelație: știați că mult doritul nostru avion guvernamental, care costă trei sute treizeci de milioane de euro, se află de mult în aer, deasupra Otopenilor, așteptând doar aprobarea aterizării? Exact trei sute treizeci de milioane este suma pe care o putem obține (ori pierde) odată cu isprăvirea rușinoaselor malversațiuni legate de pensiile C.C.R. Care onorabilă instituție n-aș crede că-i capabilă să înțeleagă și, mai ales, să țină cât de cât seama de prea subtila noastră aluzie pe tema avionului parcat simbolic în văzduhul Curții Constituționale…
Dar iată cum am adus discuția unde nu trebuia: voiam, în tableta de față, să scriu câteva vorbe de bine despre cartea „Arc peste timp”, scrisă de suceveanul Viorel Constantin Corodescu, ce va împlini curând 80 de ani. Drept pentru care va trebui să descind din avion în personalul Jijiot Dorohoi-Cucuteni, unde s-a născut în 1946 personajul rubricii noastre. În lume or fi fiind destui prunci născuți în goana trenului. Mai valoros și mai cunoscut rămâne marele Rudolf Nureev, considerat cel mai valoros balerin al veacului XX. Ivindu-se pe lume în Transsiberianul rus care face opt zile până la Novosibirsk, viitorul mare dansator ar fi avut vreme să fie până și botezat pe roate, dar în personalul amărât care sălta din haltă-n haltă pe malul Jijiei, Cov (așa îi voi spune Dlui Corodescu în cele ce urmează) n-a avut răgaz de ceremonii și acte, așa că părinții i-au aflat certificat de naștere terestru, undeva pe aproape de casă. Ceea ce-l amărăște și acum pe Cov: fiind, se pare, singurul român născut în tren, intenționează să solicite Căii Ferate un certificat al cetățeniei de onoare CFR. Numai că-n certificatul de naștere scrie Trușești-Botoșani, și pe vorbe, nu merge! Asta să-i fie singura lui amărăciune!
Poate i s-o îndeplini vreodată cea de a doua dorință adresată Căii Ferate: „Ministerul Transporturilor să deschidă la Iași Muzeul Național al Căilor Ferate Române”.
Adevăru-i că suntem singura țară europeană care are doar o biată caricatură de Muzeu feroviar. Am scris de nu știu câte ori pe această temă chiar și-n rubrica de față, i-am spus-o și direct lui Băsescu când era ministru al transporturilor – nimeni n-a zis nu, dar de fiecare dată apărea opreliștea utilizată și acum de Nicușor după discuția cu avionul prezidențial: „Da, dar nu acum.” (pe vremuri se spunea „nu-i momentul”). Dea Domnul să fie vreodată!
Altfel, Cov a trecut prin multe, lăsând de fiecare dată solidă urmă a trecerii. Inginer de meserie, a lucrat nu oriunde, ci la Porțile de Fier, ori pe Transfăgărășan, dar definitorie consider că-i este cea de a doua profesie, din lumea artelor, Arcul peste timp înmănunchindu-se astfel: Pictura, Grafica, Grafica satirică, Caricatura și Arta construcțiilor – toate ortografiate cu literă mare. Întrebat „cum le împaci pe amândouă?” arta și meseria în uzină adică, Cov declară sec și ultimativ că sunt „construcții inginerești amândouă.” Rezon! Cartea în sine este un amplu CV ilustrat, alcătuit cu meticulozitate rară și dotat cu o bogăție a informației de mare excepție. Plin de distincții fiind (are peste 70 de premii, trofee naționale și internaționale, zeci de diplome din țară și străinătate), acordă la rându-i Premiul Umorului Viorel Corodescu Cov, ce numără până acum 23 de medaliați din întreaga țară.
Ștefan Popa Popas îl consideră că „reprezintă un punct de marcă în peisajul caricaturii din țara noastră”, Valentin Silvestru scria că el „Cunoaște bine claviatura comicului de situație, apăsând generos și cu talent clapele între caustic și bunătate”, Nichita Stănescu îi declară că „Eu sunt un admirator care-ți vorbește arta ta de bine”, amintind că „Ne-am îmbogățit sufletește după discuția noastră legată de poezie și umor”, acad. Const. Ciopraga declară deschis și sincer că „Și Cov, și desenele lui, sunt o încântare pentru mine”, Dan Hatmanu îl afla „Sub eterna mască bifrons a râsu-plânsului” – sunt câteva zeci de alte mărturii apreciative similare risipite în cuprinsul cărții, și-i de admirat cum au putut fi adunate și păstrate cu adevărată grijă de muzeograf în decursul atâtor și-atâtor ani deloc ușori. E încă un semn că-și prețuiește cum se cuvine și truda proprie, și pe cei care i-o cercetează și i-o respectă.
Cov este apreciat în primul rând pentru grafica lui satirică întemeiată pe idee sugerată direct, tranșant, chiar brutal. Câteva dintre caricaturi sunt de pus în ramă (au și fost, împreună cu alte zeci, și-n țară, și-n străinătate). Cum ar fi imaginea cetățeanului rămas răstignit pe cuiele antenei de televiziune (excelentă idee, și atât de actuală!), văcuța coborâtă cu elicopterul s-ajungă smocul de iarbă rămasă pe toloaca sfarogită, trădarea Evei, mai interesată de harbuzul aromitor decât de mărul oferit de șarpe, unica frunză verde din pomul uscat rămasă prinsă cu un cârlig de rufe, ori tristețea amărâtului V azvârlit de pe soclu de nou venitul W – și câte altele, greu de cules dintr-o bogăție de imagini vesel-triste, ale căror „chei” fie le afli de la prima vedere, fie ai nevoie de un pic de adăstare pentru dibuirea poantei nu chiar la imediată îndemână.
Cov este un satiric blajin: oricum, categoria din sfera comicului presupune critică radicală, dură, fără menajamente, zice-se chiar până la biciuire. Ei bine, Cov nu ocolește pictura așa-zisă „mare”, „realistă”: dimpotrivă, florile lui, mai ales „buchetul de nu mă uita”, „vas cu flori” I și II, „coș cu lăcrămioare”, sunt de o inocență, căldură și gingășie de-a dreptul ireale. Par venite din alt regn, dovadă că albul și negrul pot fi complimentare în întreaga și adevărata definire a unuia versus celălalt. Cartea e plină de „principii de viață” atent alese („Cunoaște-te pe tine însuți”, „trăiește onest” ș.m.a), din care aș reține pentru finalul rubricii zicerea tonică a lui Camfort: „Dintre toate zilele, cea mai irosită este aceea în care nu ai râs.” Cum nu se poate mai potrivită ca îndemn și program de supraviețuire „Într-o țară tristă, plină de umor.”
