O țară mică, plină de baroni

Cum funcționează politica locală la români ? Foarte simplu, cam cum funcționa în SUA la 1870 sau în Mexic anul trecut.
Mai întîi, resursele. Cele lichide. Statul strînge impozite și taxe. Fiind vorba de o țară comunistă, le strînge cu destul succes, lumea e în general disciplinată, structurile există. Mai există și fondurile lichide, Uniunea Europeană dă credite SAPARD pentru agricultori, sau fonduri PHARE pentru firme mici și mijlocii, nerambursabile. De la centru, banii aceștia ajung la consiliile județene, datorită descentralizării fiscale. Conform legii, ar trebui mai departe să meargă în orașe și comune pe formule clare, operabile de oricine care le-ar distribui. Pe urmă, resursele de alt tip. Foste companii de stat în patrimoniu, terenuri, autobuze, porturi, vămi. Toate au fost ale poporului. Acum aleșii poporului au puterea să hotărască ce fac cu ele.
Acolo unde sunt resurse, întreprinzătorii nu pot lipsi. Ei sunt politicienii locali, care au puterea, fără a avea dreptul, la tot acest patrimoniu și pot influența cine ia din el o felie mai consistentă și cine se alege doar cu frișca de pe tort. Cum țara devine o democrație, și nimeni nu e veșnic la putere, nici unul din ei nu poate hotărî singur. Ca atare, apar alianțe și negocieri : azi noi, mâine voi, vedem cum facem. Toată lumea trebuie să trăiască.
Pe urmă, avem legea. Că statul e și el apărat, în principiu, de cineva. Adesea legea locală e judecătorul cu care șefii de partide merg la un pocher sau la pescuit. Procurorul a fost numit de la centru și e tânăr, lui i se dă a înțelege altfel. Vrei să te eternizezi aici la noi? Lasă că vorbim noi cu cine trebuie și te duci înapoi acasă! Dar partea asta nu e fără fisură. Există DNA, care trimite înadins procurori în alte regiuni să facă anchete, prin detașare. Există judecători tineri, femei mai ales, care nu joacă nici pocher, nici golf, nu merg la vânătoare și au ambiții profesionale. Vor să-și facă treaba. Dacă ajunge vreo licitație măsluită la ele o anulează, indiferent de cine e vorba. În spatele lor e Uniunea Europeană, și ele știu. Nu mai suntem în Vestul Sălbatic.
Și pe urmă, e presa. Mică, săracă, având nevoie disperată de reclame de la firme prospere, adică exact cele care sug bugetele locale, și de informații de la oamenii politici, exact cei care patronează distribuirea resurselor pe o bază care nu are nimic de a face cu obiectivitatea și buna guvernare. Unii o folosesc contra altora. Alții preferă să o țină la stadiul de mica publicitate, că la un ziar oricât de mic poate să apară într-o zi un ziarist tânăr și ambițios care vrea să demaște pe careva mare și puternic, să își vadă el numele tipărit acolo, să se simtă erou pentru o zi.
Cam astea sunt forțele care se confruntă în politica noastră locală. Baroni puternici, amici atotprezenți, magistrați care de abia își descoperă puterea și ziariști care luptă zilnic să o păstreze pe a lor. Pe www.romaniacurata.ro veți găsi imaginea completă a politicii locale de azi. Baroni care cumpără cu un milion de euro un bac vechi care mai are autorizație de funcționare șase luni, dând un sfert de milion comision unei firme prietene. Consilii întregi care concesionează terenuri pe 150 de ani unor afaceriști aflați deja în pușcărie ca să le construiască aeroporturi și autotrăzi. Secretari de stat care dau o lege de care pot beneficia doar firmele care au în patrimoniu farfurii zburătoare, adică cele două firme ale lor, singurele care au fost prevăzătoare și dispun de asemenea inventar. Șefi de consiliu care își sfătuiesc prietenii antreprenori să îi dea în judecată, ca să le poată da bani de reparații drumuri fără să-i mai supună la vot. Alții care iau fonduri pentru școli și îi plasează în firmele lor de viermi de mătase. Las la voia fiecărui redactor șef să publice în ziarul său situația fiecărui județ, așa cum rezultă ea din monitorizare, încurajez pe oricine să deschidă situl Coaliției pentru o Guvernare Curată ca să aibă o imagine de ansamblu, și mă mulțumesc să vă spun doar că niciodată o țară așa mică nu a avut baroni așa de mari.
Brazilia și Mexicul se luptă încă, asemenea nouă, să extragă mai multă substanță din niște instituții democratice. Americanii au scăpat. Acum o sută și vreo cinzeci de ani mulți erau siguri că democrația lor va fi întotdeauna coruptă. Se cumpărau voturi pe pâine, imigranții care debarcau la New York primeau cetățenie în două zile dacă promiteau să voteze un anumit partid, de exemplu. Presa era în mâna corupților și majoritatea timpului public diversiuni și aiureli, ca să țină atenția îndreptată în altă parte. Judecătorii nu găseau niciodată martori sau dovezi. Pentru frumoasa primărie a orașului s-a cheltuit, conform facturilor, de vreo douăzeci de ori mai mult decât pentru construcția parlamentului englez, atât au furat antreprenorii conectați politic. Dar a fost destul ca un contabil să piardă un post cheie în primăria orașului, a fost destul ca înlocuitorul lui să se sperie de ce a găsit și să meargă la un ziar, a fost destul să existe un ziar independent pe care lumea îl cumpăra, că totuși se săturaseră de presă de doi bani, ca să publice ceea ce am numi azi lista de achiziții publice, de fapt o listă de favoruri publice, ca toată gașca de conducători ai orașului să se ducă dracului într-o bună zi. Asemenea contabili, asemenea ziariști, asemenea judecători se găsesc sau se vor găsi în fiecare orășel din România la un moment dat. Și după ce își vor fi făcut treaba în ceasul lor de influență, adesea neobservată de alții, anii aceștia din urmă ne vor apărea ca un fel de coșmar neverosimil. Normalitatea e aproape, totul e să credem în ea.