O țară de locuit, nu de apărat!

„Eu nu scriu eseuri despre istorie, eu vă povestesc întâmplări trăite de oameni pe care i-am cunoscut” – avertizează proaspătul septuagenar N.D. Fruntelată, autorul unei mai puțin obișnuite apariții editoriale: „Odată-n veac patria moare” (ed. „Semne”, 2016). Dacă nu-s eseuri, atunci, ce-s? Ar putea fi, să zicem, o carte de amintiri din copilărie, adolescență și maturitate – ale autorului, rubedeniilor și amicilor săi. Dar și o incursiune în istoria recentă a românilor, văzută prin ochii unor martori niciodată (până acum) întrebați. Ori, de ce nu, o proză dedicată autenticului „Macondo” sud-dunărean unde se respiră „același aer cu sârbii îndărătnici și iuți de cuțit, cu bulgarii din Rila, cu macedonenii, cu croații, până la grecii nebuni ai răscoalelor lungi și zadarnice, fiind ei o prelungire a sufletului nostru” (de menționat că autorul este neam de „armâni” stabiliți cândva, demult, în câmpia mehedințeană). După cum ar mai putea fi considerată această ciudată carte autobiografia unei generații dezamăgite. Sau, de ce nu, o colecție pitorească de portrete din lumea satului oltenesc – altul decât Liliecii lui Sorescu și evident mai altfel decât cel al lui Moromete, reprezentant tot al câmpiei dunărene, dar adiacent perimetrului muntenesc.
Până la urmă, cinstit vorbind, tot de eseistică-i vorba, fiindcă narațiunea este constant intersectată de comentarii docte, generalizări, paranteze polemice, trimiteri la surse din Antichitate până la zi și autointerogări adeseori sentențioase („La noi toate vorbele au călătorit, s-au împreunat, s-au iubit ori s-au urât, dar au trăit împreună, le-am înțeles și ne-au înțeles”). Prin fiecare pagină a cărții trece ca o adiere duhul „Patriei mele ca o mamă a Balcanilor, ori pur și simplu ca o femeie care-și iubește copiii pierduți în istorie. Patria mea, ca o câmpie în care n-ai voie să strigi, doar să șoptești, pentru că vântul face totul, el duce vestea și povestea despre noi și dincolo de viața noastră și de moartea noastră”.
Scriind tot în acest colț de pagină despre precedenta carte a aceluiași autor, „Lambretta”, remarcam ceea ce sare tuturor în ochi de la primele pagini: extrem de pitoreasca onomastică, adevărată voluptate oltenească, fără grave intenții peiorative în sine, dar sugerând etichetări identitare în temeiul cărora se înfiripă o spectaculoasă diversitate caracterologică. La lista de atunci se pot adăuga acum alte nume, la fel de poznașe, foste cândva porecle: Telică Hâț, Titu Stăruială, Ana lu’ Treanțu „fostă verde ca pătlăgica, acum roșie ca racul”, Puița lui Bâlbără, Fidel al lui Morândău, Dragalina lu’ Vâzdâc, Jenică Dovlete, Nelu Izmană, Vica lui Cioromela, Păsărica lu’ Trapanezu, Constanța lui Purdă și tot așa înainte. Să recunoaștem: nume imposibil de inventat! Numai că și onomastica, și istorioarele ce-o cuprind (formidabil episodul visului în care scriitorul își vede părinții trecuți „dincolo”, dimpreună cu sora moartă în copilărie – „ți-am adus-o s-o vezi, spune mama, a mai crescut de când n-o știi”…) alcătuiesc doar o dimensiune a cărții, nu reprezintă decât la prima vedere cartea în sine. Care-i mult mai gravă, întorcându-ne cu gândul la versul lui Alecsandri „C-așa e lumea, o comedie!” – fiind vorba despre destinul românilor, descifrat pas cu pas, mai întâi din povestirile bunicii, apoi văzut prin ochii copilului nedumerit, spre a se ajunge la deplina și duruta înțelegere a maturului uimit de tratamentul rezervat din totdeauna românilor de către marile nații și puteri europene: „Elita românească a plecat în pușcării, Bărăganul și Aiudul au înghițit istorie culturală, socială, militară, sub ochii blânzi ai Aliaților occidentali pe care i-a durut în cur încă de pe vremea când fiii lui Brâncoveanu erau decapitați la Stanbul”.
Mari și dramatice momente ale istoriei noastre recente (Primul și al Doilea Război Mondial, colectivizarea, persecuțiile politice, deportările, evoluțiile post-1989, marile trișări) reînvie într-o „comedie umană” povestite de cei care le-au trăit și consemnată cu fidelitate în filele cărții. Autorul se simte dator să așeze concluzii cu care poți ori nu poți să fii de acord până la capăt, dar care nasc oricum necesara îngrijorare: „Va fi târziu, va fi toamnă lungă și rece, mă tem că Patria nu va mai fi. Poate oamenii da, dar goliți de iubire și fără sentimentul rădăcinilor, o țară de locuit, nu de apărat și de jertfit, o țară de vorbe, aruncată în vântul istoriei de marii făcători de jocuri din Est și din Vest”.
Aferim!