Recitită după trecerea a două decenii, stenograma întâlnirii Gorbaciov – Ceaușescu din 4 dec. 1989 (vezi „Europa în bilanțul forțelor” de Gh. Buzatu, vol. III, Iași, 2010) rămâne la fel de incitantă, invitând la identificarea unor posibile tâlcuri încă ascunse, dar și la efectuarea unor corecturi necesare.
De la întâia publicare („România liberă”, febr. 1994) și până acum, aproape toți comentatorii au considerat exclamația lui Gorbaciov „Veți mai trăi până la 9 ianuarie” cheia întregii convorbiri și dovada cea mai evidentă privind amestecul Uniunii Sovietice în dărâmarea lui Ceaușescu. Contextul exact este următorul: Ceaușescu – „Sigur, primii miniștri nu au avut timp să se întâlnească.” Gorbaciov – „Atunci, să se întâlnească”. Râjkov – „Pe 9 ianuarie 1990 ne întâlnim.” Dăscălescu – „Aceasta este o întâlnire din cadrul CAER, dar noi dorim o întâlnire bilaterală”. Gorbaciov – „Veți mai trăi până la 9 ianuarie!”
După cum se vede, liderul sovietic n-a pus o întrebare rău prevestitoare, ci, așezând semnul exclamației, a conferit textului o semnificație – să spunem astfel – mai pașnică. Ceva în sensul „mai este timp să hotărâți, poate chiar să vă și întâlniți”.
Așezând incorect un inexistent semn al întrebării în locul celui al exclamării, mai toți comentatorii s-au grăbit să-i confere lui Gorbaciov rolul marelui maestru de ceremonii în revoluția română (ori ce va fi fost), dar și pe acela al unui Nostradamus modern, deși uzanțele diplomaticești exclud utilizarea unor astfel de formulări abrupte și direct amenințătoare. De altfel, întreaga discuție, care a durat 80 de minute, nu îngăduie, prin însăși tonalitatea ei generală, nici caldă, nici rece, o astfel de cinică lovitură brutală la care, neîndoielnic, Ceaușescu ar fi ripostat. Ceea ce, desigur, nu exclude amestecul Moscovei în evenimentele din decembrie 1989 – fie și numai dacă ne-am amintit faptul că numărul „turiștilor” sovietici, în medie 80 pe zi, a crescut subit către mijlocul lui decembrie până la 1000 în 24 de ore – numai că una-i una, alta-i alta.
N-a fost o convorbire amicală, dar nici o ciorovăială presărată cu invective și amenințări. Chiar dacă (probabil) cei doi protagoniști se detestau și ar fi avut destule să-și reproșeze, discuția s-a menținut la o cotă onorabilă de civilitate „și bune maniere”; adevărat, răzbate o anume deferență gorbaciovistă, pe care liderul român se preface a nu o lua în seamă. Nicidecum, însă, nu i se poate atribui întâlnirii categorisirea de ultimativă, glacială, amenințătoare cum, din păcate, o fac referirile târzii din gazete.
În mod evident, atu-urile le deținea Gorbaciov. Venea după întâlnirea de la Malta, unde-i greu de crezut că nu s-a discutat și despre viitorul statelor comuniste din Balcani. KGB-ul i-ar fi înștiințat încă din ian. 1989 pe francezi (scrie „Le Point”) că sfârșitul lui Ceaușescu este aproape. La Kremlin sosiseră solicitări directe și explicite din partea unor opoziționiști români (Militaru & comp.) care cereau sprijin sovietic pentru debarcarea lui Ceaușescu. Gorbaciov hotărâse, în toate cazurile, „să nu li se dea răspuns”. Dar nici marele șef de la Kremlin nu era scutit de amenințări, unele chiar directe și nu mai prea părea stăpân pe evoluțiile din interiorul „lagărului” socialist. La data întâlnirii se arăta îngrijorat de soarta RDG („pentru tov. Honecker am mari emoții”), iar peste numai peste 5 zile încuviințează dărâmarea zidului Berlinului.
O avertizare a lui Ceaușescu poate fi considerat reproșul „știu că m-ați criticat împreună cu Honecker”, dar mai ales propoziția „indiferent dacă ne plac sau nu ne plac metodele tovarășului Ceaușescu”. Secretarul general al PCR o ținea pe-a lui. Într-un episod oarecum hazliu își întreabă gazda „Știți ce a spus Lenin în 1903?” Afabil și cu oarece humor, Gorbaciov răspunde simplu și… neașteptat: „Nu”. Îl dumirește oaspetele: „Oricât de puțini am fi, trebuie să ridicăm steagul.” Ceea ce înseamnă că avea de acum sentimentul izolării și al pierderii de viteză într-o competiție mondială în care economicul învinsese detașat ideologicul. Mai aflăm, pe parcursul discuției, amănunte demne de tot interesul: România a investit 100 milioane dolari în industria cărbunelui coxificabil din USA: „acolo suntem, deci, proprietari”. Ce s-o fi ales de această proprietate românească de peste ocean nu mai știe nimeni.
