„O scrisoare pierdută” vine pe fax

Descopăr deseori calificativele „talentat”, „foarte talentat” sau chiar „genial” atribuite actorilor, instrumentiștilor de muzică simfonică, regizorilor de teatru ori film ș.a..
Cred că ele sunt atribuite nemeritat. Un violonist dintr-un cvartet de coarde, de exemplu, poate fi un foarte bun instrumentist, dar nu și un artist genial. Geniul aparține compozitorului, în al cărui cap a sunat pentru prima oară muzica, iar apoi a petrecut zile și nopți cu foile albe în față, în chinurile cerute de creație.
De asemenea, actorii interpretează și ei niște roluri pe care le primesc scrise de-a gata și le învață pe de rost. Ei intră în pielea personajelor și o fac mai mult sau mai puțin inspirat, dar geniul aparține celui care a scris piesa de teatru sau romanul după care a fost turnat film. În capul și în sufletul acestuia, nu în ale actorului, s-au născut personajele.
Nici regizorul care pune în scenă o piesă de Shakespeare, Beckett sau Caragiale nu are suficiente merite pentru a fi înregistrat în rândurile talentelor. Chiar dacă montarea sa se îndepărtează oricât de mult de la textul de bază (am văzut cândva „O scrisoare pierdută”, unde scrisoarea buclucașă vine pe fax), baza rămâne textul scris de autor.
Pe vremea când cochetam cu teatrul, am scris o piesă de mare succes, jucată în mai bine de 100 de spectacole, într-un oraș ardelean cu tradiție dramatică. Afișul de la premiera acelei piese îl țin și acum pe un perete al camerei mele și mă mândresc cu el, fiindcă piesa a fost selecționată la „FestCo” (Festivalul de comedie românească).
La un moment dat, auzind că piesa încă se joacă, am făcut pe neve o vizită în orașul respectiv. La punctele publicitare cheie, afișul piesei mele era încă prezent. L-am citit cu atenție și am văzut că totul era la locul lui. Distribuția era scrisă citeț, numele regizorului și scenografului la fel…
Un singur nume lipsea de pe afiș: al meu. Al autorului. Al celui care a stat cu foile albe în față.