„O rugăciune de care pe care!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXXIII-a după Rusalii

Pilda Vameșului și a Fariseului, consemnată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (18, 10-14), este răspunsul Mântuitorului dat unora „care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9).
În Sfânta Scriptură, pe lângă farisei și vameși, sunt pomenite și alte grupări religioase: saducheii, cărturarii, zeloții, esenienii, fiecare cu istoria sa. Fariseii erau credincioșii nelipsiți de la templu; saducheii erau aristocrații, sacerdoții timpului; cărturarii erau înțelepții poporului; zeloții constituiau o grupare de politicieni credincioși, care lupta pentru dezrobirea poporului de sub romani; esenienii erau un fel de călugări ai timpului. Iar vameșii erau perceptori, slugile romanilor, care strângeau taxele imperiale impuse prin lege.
Revenind, cei doi despre care vorbește pilda, vameșul și fariseul, s-au urcat la templu ca să se roage. Era timpul rugăciunii. Nu se spune dacă era vorba de rugăciunea de dimineață (9 a.m.) sau de seară (3 p.m.).
Templul era așezat pe una dintre colinele Ierusalimului. Așa că, pentru a ajunge la templu, trebuiau urcate cincisprezece trepte. Ritualul cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti câte un psalm. Erau cincisprezece psalmi (119-133), de unde și numele de „Psalmii treptelor ”.
Rugăciunea fariseului, deși în prima parte dă impresia unei rugăciuni de mulțumire adusă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc” (Luca 18, 11), se transformă pe parcurs într-o rugăciune de elogiere a propriilor virtuți, expunându-I lui Dumnezeu spre informare – ca și cum Dumnezeu nu ar fi știut – că „nu este răpitor, nedrept, adulter sau ca și acest vameș” (Luca 18, 11) aflat la rugăciune în preajma lui, pe care îl considera a fi un păcătos.
În plus, pentru păcatele poporului – dar nu și pentru ale lui, cu toate că era iudeu – postea de două ori pe săptămână, lunea și joia, deși Legea prescria pentru aceasta un singur post anual – cel din Ziua Ispășirii, și plătea zeciuiala cuvenită din tot ce cumpăra (Luca 18, 12), însă nu și din grâul, vinul și untdelemnul obținute din noua recoltă, din care ar fi trebuit să dea zeciuială producătorului.
Rugăciunea trufașă a fariseului surprinsă în Luca 18, 11-12 păstrează linia rugăciunilor talmudice. Trufia se omologhează cu mândria.
Spre exemplificare, voi reda textul unei astfel de rugăciuni: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai dat partea mea la un loc cu cei ce stau în scaunul învățăturii și nu cu cei ce stau în colțurile ulițelor; căci eu mă duc cu ei devreme la muncă și ei tot devreme sunt la muncă; eu mă zoresc să lucrez asupra cuvintelor Torei, iar ei se zoresc să lucreze la lucruri de o clipă. Eu mă ostenesc, se ostenesc și ei; eu mă ostenesc și prin aceasta câștig, pe când ei se ostenesc fără niciun câștig. Eu alerg și aleargă și ei; eu alerg spre viața veacului ce va să fie, iar ei aleargă spre prăpastia nimicirii.”
Din păcate, o astfel de rugăciune nu te apropie de Dumnezeu, ci te înstrăinează, te izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care te închide în propriul egoism. Este rugăciunea omului trufaș, semeț, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce folosește sau ajută sufletul, ci, dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui Dumnezeu, ci îl respinge. Trufia, spun Sfinții Părinți, împrăștie tot binele.
De remarcat este faptul că, pe măsură ce fariseul își enumera virtuțile, expunându-I-le lui Dumnezeu într-o manieră arogantă și, astfel, sporindu-și trufia și așa fără limită, nu numai că nu-L sensibiliza pe Dumnezeu, ci el însuși se înstrăina de dorința sa de mântuire, izolându-se de chiar propriile reușite. Faptele lui virtuoase îi deveneau exterioare, ostile și chiar acuzatoare, deopotrivă, în relație cu Dumnezeu.
Cât privește rugăciunea cu bună-umilință a vameșului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13), însoțită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, înjugând plângerea cu umilința, se arată a fi diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta arată dorința manifestă de îndreptare a vieții și de mântuire a unui om cu conștiința zdrobită de păcat. Unei atari dorințe, Dumnezeu i-a acordat bunăvoința Sa; i-a răspuns pozitiv și, grație acestui răspuns primit de la Dumnezeu, vameșul „s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Luca 18, 14).
Astfel, rugăciunea de psalm a vameșului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” ne apare în total contrast cu rugăciunea de autoelogiere a fariseului, față de care Dumnezeu s-a arătat reticent (Luca 18, 14). „Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăția virtuților, iar smerenia, din sărăcia desăvârșită s-a arătat îndestulătoarea îndreptării”, spune troparul Cântării a 4-a din Canonul Utreniei acestei duminici.
Sfântul Grigorie al Nyssei apreciază că „mândria este un fel de urcuș «în jos», pe când smerenia, născută din credință, este o «coborâre în sus»”.
Dumnezeu nu are nevoie de CV-ul nimănui. Fiind Dumnezu, ne cunoaște biografia în întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de abordare a lui Dumnezeu, în loc să-l fi înălțat, l-a pogorât, pe când vameșul, prin zdrobirea și lovirea inimii, a obținut gratitudinea lui Dumnezeu, iertarea și bunăvoința lui Dumnezeu. În actul liturgic, gesturile sunt de o importanță covârșitoare. Dumnezeu, în relație cu vameșul și, prin el, cu toți oamenii asemenea lui, nu Se dezminte. Duhul umilit, inima infrântă și smerită a vameșului nu au fost urgisite, ci recompensate. Fariseul însă, înălțându-se peste măsură, a căzut în lațurile slavei deșarte.
Sfântul Grigorie Sinaitul scrie că „smerenia este har și dar de sus” (Filocalia, VII, p. 134).
Atitudinea lui Dumnezeu față de cei doi este o prefigurare a ceea ce va fi la Judecata de Apoi. Atunci, Dumnezeu îl va înălța pe cel smerit și îl va smeri pe cel mândru. Acolo va avea loc o inversare eshatologică a condițiilor existente.
Vameșul este modelul ideal al felului în care putem înainta atât în cunoașterea de sine, cât și în cunoașterea lui Dumnezeu; în opoziție, fariseul este un model păgubos de a fi. Un om asemenea fariseului nu ar putea să descopere treptele care duc la Dumnezeu fără o prealabilă pocăință, fără o despătimire, fără ca mai întâi să întoarcă păgubiților fraudulosul câștig.
Schimbarea atitudinii lui Dumnezeu în relație cu vameșul aflat în disperarea izolării, ca răspuns al societății la comportamentul său, s-a produs grație smereniei acestuia. De aici reiese că îndurarea lui Dumnezeu față de inima înfrântă și smerită este fără de margini.
Smerenia – împărăteasă a tuturor virtuților – este remediul omului căzut. Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborât pe om din cer, smerenia l-a înălțat!” Da, vameșul a avut o smerenie ce i-a înlesnit înălțarea; deschiderea ușii Împărăției lui Dumnezeu.
Fie ca loghionul parabolei: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14) să devină argumentul înălțării fiecăruia dintre noi!