O restanță în memoria istorică a Sucevei

Ruinele Cetății Șcheia (sau Cetatea de Apus, cum mai este denumită această fortificație care se înscrie în rândul construcțiilor strategice specifice perioadei medievale anterioare introducerii artileriei cu foc în desfășurarea confruntărilor militare), cetate despre care scriam, cu câteva zile în urmă, că este o „cetate fără istorie” (cu referire la faptul că fortificația a fost demantelată -demolată rapid și organizat – înainte de a fi finalizată), deși prezintă cele mai vechi urme ale unei construcții de piatră din perimetrul Sucevei, nu constituie un obiectiv de interes nici pentru administrația locală și nici pentru cei care au menirea de a se îngriji de conservarea și protejarea vestigiilor istorice, ca să nu mai vorbesc de punerea lor în valoare.
O construcție fortificată care oferea o perspectivă adâncă și circulată asupra întregii zone
Cetatea, ridicată în timpul domniei lui Petru I Mușatinul ((1375-1391), în perioada în care acesta a mutat centrul politic al Țării Moldovei de la Siret la Suceava, precede construirea Cetății de Scaun, căreia i s-a pus piatra de temelie în vremea aceluiași voievod ziditor, care a consolidat bazele sistemului de organizare internă a statului feudal moldav. Cetatea de Apus, construită din piatră, în afara vetrei orașului, la sfârșitul sec. al XIV-lea, cam în același timp cu ridicarea (la început din lemn) a Curții Domnești în „buricul” Sucevei, se înscria, cu siguranță, ca și Cetatea Neamțului, într-un sistem de apărare statală, iar amplasarea ei strategică, pe un bot de deal care domină, prin cei peste 80 de metri înălțime, platoul pe care curge firul șerpuitor al pârâului Șcheia, oferea o perspectivă adâncă și circulară asupra întregii zone. În formă de romb, cu laturile aproape paralele și egale, având în fiecare colț câte un turn de formă rectangulară, Cetatea de Apus a fost demantelată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (ipotezele formulate de cercetători cu privire la demolarea cetății vizează fie cauze naturale, care țin de instabilitatea solului, care i-ar fi determinat pe constructori să nu mai continue lucrarea și să recupereze piatra din ziduri, fie situația politică, de vasal față de coroana polonă a domnitorului moldav, căruia i s-a impus să distrugă fortificația care constituia un obstacol și reprezenta o amenințare) dar acțiunea de scoatere a pietrei, pentru a fi utilizată la alte construcții, a continuat apoi de-a lungul secolelor. Ruinele unuia dintre turnuri, singurul care s-a păstrat la suprafață și care constituie urma cea mai vizibilă a cetății, se observă de la distanță, ca un pinten cenușiu de piatră înfipt în partea superioară a versantului nord-vestic al dealului (un mamelon botezat de localnici Dealul Șeptilici), care coboară abrupt către albia pârâului Șcheia. Un prim cercetător al acestor ruine a fost arhitectul austriac Karl A. Romstorfer (cel care a făcut și cele dintâi săpături arheologice la Cetatea de Scaun a Sucevei), care a lăsat și câteva note asupra observațiilor făcute, remarcând „aceste urme de zidărie veche de piatră, care, fără îndoială, provin de la un turn pătrat, din care latura de vest s-a surpat cu totul sau a fost dărâmată, din laturile de nord și de sud a rămas o bună parte, iar din latura de est se află numai rămășițe de fundații”. Întrucât în tradiția orală cetatea era atribuită lui Ștefan cel Mare, Romstorfer, care nu era însă convins de aceasta, consemnează totuși că „felul de construcție și mai ales mortarul făcut cu făină de cărămidă, care s-a folosit la mai multe părți ale Cetății Suceava (Cetatea de Scaun), construită mai târziu, ne-ar îndreptăți să admitem aceasta”. Cercetările ulterioare au dovedit însă că Cetatea Șcheia, ca și Cetatea Sucevei de altfel, au fost construite de Petru I Mușat.
O cetate sacrificată înainte de a-și fi înscris numele în cronici
Din păcate, deși cu puțină bunăvoință ar putea fi valorificate turistic, ruinele Cetății Șcheia sunt total ignorate. Nici măcar un indicator care să o semnaleze ca monument istoric nu există, ca să nu mai vorbim de amenajarea vreunei căi de acces, în afara unor cărărui haotice care brăzdează dealul din pământ argilos, cărărui care trec dintr-o parte în alta direct peste urmele de ruine decopertate în urmă cu mai bine de jumătate de secol, când s-au efectuat cele cinci campanii de săpături (întreprinse între anii 1952-1956) de către un colectiv de arheologi, cercetări ale căror rezultate au fost publicate apoi în monografia arheologică „Cetatea Șcheia”, lucrare apărută în anul 1960, sub egida Institutului de Arheologie al Academiei Române, avându-i ca autori pe Gh. Diaconu și N. Constantinescu. De atunci nimic altceva decât tăcere despre Cetatea Șcheia. O tăcere aș spune vinovată, pentru că vinovată este și neprotejarea sitului arheologic, lipsa indicatoarelor de semnalizare sau a unui panou cu date de identificare (panou care a existat prin anii ’70, dar a dispărut între timp) care cuprindea planul general al obiectivului și câteva repere generice. Doar un semn solitar, care marchează probabil cel mai înalt punct al dealului: o bornă topografică din metal, vopsită alternativ în alb și negru. Printre ruinele acestei cetăți sacrificate înainte de a-și fi înscris numele în cronicile vremii, ruine care se încăpățânează să reziste timpului și vitregiilor naturii, pasc liniștite, umblând printre tufișurile mărunte de boz (pitite în șanțurile și găvanele săpate cândva de arheologi) oile și vacile megieșilor. Nu se mai vede aproape nimic din efortul cercetătorilor din anii ’50, care scoseseră la iveală temelii de turnuri și de ziduri, pavaje de incintă, resturile unor cuptoare de ars piatra de var și varnițele în care s-a preparat mortarul pentru zidirea fortificației. Au rămas doar câteva urme de ziduri și câteva șanțuri pe coama dealului, ca o rană deja cicatrizată, care amintesc că acolo a fost cândva o construcție din piatră. O cetate care reprezintă pentru suceveni o restanță de memorie istorică.