Despre Decizia Curții Constituționale privind CNSAS s-au spus și s-au scris multe lucruri. Aproape toți cei găzduiți de ziare și televiziuni s-au mulțumit să deplângă posibila încetare a activității CNSAS, puse sub semnul unei așa zise misiuni istorice de condamnare a abuzurilor din perioada comunistă. Locul cenzurii oficiale de dinainte de 1989 l-a luat presiunea campaniilor mediatice, nu prea diferită, prin efectele nocive, decât cenzura comunistă. Așa se explică de ce în dezbaterea Deciziei Curții Constituționale n-au putut să apară și punctele de vedere critice la adresa CNSAS.
N-au putut fi dezvăluite astfel unele adevăruri incontestabile.
De opt ani, Legea 187/1999 a născut eroi și victime de răsunet. Grație acestei legi, membri ai CNSAS au devenit peste noapte vedete hollywoodiene, ba și mai mult, personaje atotputernice, privite cu spaimă, curtate, lingușite și chiar mituite. Membrii CNSAS erau pândiți de fătucile din presă peste tot unde mergeau (chiar și când mergeau să se descheie la prohab), pentru a le smulge cu o clipă mai devreme informații în exclusivitate despre dosarele aflate pe rol. Oameni normali, din carne și zgârci, asudând și defecând ca orice biped, membrii Colegiului, aleși de mișmașurile politicianiste, deveniseră cei mai puternici oameni din România. Mai puternici decât procurorul general, decât primul ministru, ba chiar și decât șeful statului. Doar Foquier-Tinville, sinistrul Acuzator Public al Tribunalului Revoluționar din Revoluția franceză de la 1789, mai avusese o asemenea putere asupra bieților muritori. Transformat în Tribunal extraordinar după model bolșevic, Colegiul avea dreptul de a declara că X a făcut Poliție Politică, iar Y, cu același dosar, n-a făcut. De o diaree a unui membru al Colegiului depindea destinul unui politician, al unui magistrat, al unui jurnalist, și al unui ierarh al Bisericii.
Existența CNSAS a afectat viața noastră social-politică din ultimii opt ani, nu numai prin folosirea instituției în bătăliile politice mizere din România, dar și prin sporul de putere ocultă dată Serviciilor Secrete. Pentru că SRI, SIE și DIA au deținut și mai dețin arhivele fostei Securități, dosarul unei personalități a depins și de șefii acestor instituții. În funcție de interesele obscure ale ștabilor de la Servicii, anumite dosare ajungeau la CNSAS. Altele, rămâneau încuiate în seifuri. Unor personalități li se trimitea dosarul jumulit, altor personalități li i se trimitea dosarul contrafăcut. Destinul unor personalități depindea astfel, în chip absolut nedemocratic, de interesele obscure ale Serviciilor secrete și nu de viața și activitatea lor.
O nouă lege de reglementare a activității trebuie să ia în calcul și această realitate.
