Două cazuri de dată recentă – unul din lumea românească, altul de pe meridiane mai îndepărtate – s-au alăturat teoriei mele că sportul de performanță creează pe termen lung niște infractori și niște ratați.
Primul caz se referă la un luptător de judo din lotul nostru național, arestat pentru tentativă de crimă. Nu merită să-i pronunțăm numele, dar merită aplaudat, fiindcă se alătură unui lot de alți mari luptători care jefuiesc, ucid și aprovizionează piața europeană cu proteină de româncă în carcasă. Bravo, tinere, pentru că ai cucerit medalia de criminal și ai făcut să se vorbească despre România ! Dați, bre, drumul la imn, să-i cânte valorosului nostru performer !
Al doilea caz ține de fostul mare fotbalist argentinian Gabriel Batistuta, trecut pe la mari cluburi italiene ca „Fiorentina”, „Roma” și „Internazionale”. Îmi aduc aminte cu plăcere de bărbatul acesta, frumos ca un zeu. După ce dădea gol, mima că trage cu mitraliera, cu alte cuvinte el era un țintaș dat în mă-sa.
„Bati-gol” îi spuneau limitații jurnaliști sportivi, fiindcă pe ăștia nu îi duce creativitatea la prea mare depărtare: când un jucător marchează multe goluri, îi și prind de coada numelui tinicheaua „gol”. Așa se face că Dănciulescu e Danciu-gol, Claudiu Niculescu e Clau-gol, Batistuta e Bati-gol, Șumudică, atunci când juca, era Șumi-gol etc.
Acuma, la 42 de ani, Batigol e o epavă goală. Picioarele îi sunt ruinate total, nemaislujindu-i la mare lucru. Abia de poate sta în poziție verticală preț de câteva minute, abia de se poate deplasa fără ajutor câțiva metri ca vai de lume. Injecțiile din genunchi, căpătate în tinerețea sportivă, pentru a-i scurta perioadele de accidentare, l-au zdrobit. Acuma nu mai e bun de nimic. Nici din minunatele sale plete blonde n-a mai rămas decât o adunătură de paie fără valoare estetică.
Mi-e foarte milă de el, dar asta nu-l ajută la absolut nimic. Toți banii câștigați de el nu-l pot face să meargă iar.
