O pseudo-prefață

Am comis, la viața mea, tot felul de prefețe, anunțând, cu mai mult sau mai puțin temei, intrarea în lumea literelor a unor medici-eseiști, ingineri-vânători, doctori-umoriști, actori-doctoranzi, profesori-poeți etc. etc. Scrie lumea, scrie! A venit rândul pictorilor: un cunoscut artist plastic ieșean îmi solicită o prefață la viitoarea dumisale carte de povești pescărești. Prefațatorul care se respectă este dator să înceapă cu începutul începuturilor, amintind nației că primele dovezi ce atestă prezența speciei umane pe teritoriul României le datorăm pictorilor-pescari. Omul de Cro Magnon, apărut în paleoliticul superior, s-a aciuat în peștera cu nume de baladă „Gaura Chindiei” din Clisura Dunării, și, gâdilându-l ispitele artei, s-a apucat să zugrăvească fel de fel de vietăți pe pereții catacombelor. Într-un fel, și o explicație a faptului că unii pescari-pictori se comportă pe baltă și azi ca în paleolitic – dar ceea ce de fapt interesează este nașterea atât de timpurie a breslei pictorilor-pescari, vizavi de târzia ei impunere sub aspect organizatoric.
În Moldova au funcționat tot soiul de bresle (cea mai spectaculoasă, a calicilor, a dăinuit până în 1856 și mi-a inspirat o piesă onorabilă, „Noaptea”); se pare că relația dintre măjari și zugravii de subțire avea să se înfiripe abia prin veacul XX, fiind precedată de cunoscuta aplecare spre o tematică suprasaturată de bărci, bărbi, stuf, năvoade, raci, nori, pești și lișițe. De la Turner la Aivazovski, Sorolla, Ernö, Archer, Monet (ce verde formidabil în tabloul „Bărci de pescari” de la Muzeul Național de Artă!) și, de ce nu, până la Dali (care a copilărit în satul de pescari Cadaque), întinsul apelor, lupta cu stihiile, duritatea nelipsită de poezie a trudei pescarilor, apusurile, răsăriturile, valurile, malurile, ceața, reflexele, păsăretul, imaginea răsturnată în unde – toate fost-au nemurite sârguincios prin culoare și, desigur, har. Spre a se ajunge la o tratare mult mai slobodă a tematicii, inclusiv de către plasticienii români: în compoziția Corneliei Dedu, intitulată, „Sat pescăresc”, în loc de pești, apare un cal, la Stela Vesa, crapii zboară prin sufragerie, în vreme ce la basarabeanul Brodski, ies din scorburile copacilor.
Nu se cuvin, însă, confundați pictorii-de-pescari cu pictorii-pescari, care-s o specie aparte, fiind capabili să amâne un vernisaj fiindcă-i ora solunară la știucă și să trateze cu un mai mare respect un buchet de râme decât unul de zambile. Râvna cu care pictorul Bogdan Bârleanu, altfel om onorabil, semnează condica pe Prut, la Stânca-Costești (împreună – cuplu istoricește constituit – cu confratele Tofan; nu știu care din este Sancho) unde-l omenește de ani și ani generosul Milică Popescu, descinde dintr-un anume fanatism, combinat cu sentimentul datoriei, cu un „dat” căruia trebuie necondiționat să se supună. Nu contează că s-a răsturnat cu barca și și-a recuperat sonarul nou-nouț chiftind ca o pătlăgică murată, nici că, adesea, nu prinde barem cât subsemnatul (a avut tăria s-o recunoască în revista „Aventuri la pescuit”), ba, și mai adesea, se-ntoarce cu juvelnicul gol; totu-i să fie acolo unde unda clipocindă tăinuiește răsfățul crapilor puhavi și-al șalăilor clonțați. Dacă scapă în Deltă, toată-i a lui.
Odată, la Mila 23, dormeam, la cinci dimineața, frânt după o zi întreagă de îmblăcit la știucă, când s-a cutremurat cabana și-au început să se bâțâie becurile: clar, a venit Bogdan. Ciudat cum acest personaj care abia încape în barcă și vorbește doar cu sonorul la maximum, e capabil de reală gingășie și delicatețe. Le sesizezi degrabă când îi privești cartoanele, din galbenul-pai și albastrul-șters ce izbutește să înfiripe sufletul aburit al Deltei. Acum, și din mini-prozele ce rememorează întâmplări cu tâlc din lumea apelor. Spune tot ce are pe suflet, fără cuvenitele măsuri de auto-protecție, și, depun mărturie, nu minte aproape deloc, poate, fiind la începuturile meseriei de pictor-pescar-scriitor. Îl avertizez că nu-i deloc bănoasă și că ar avea la îndemână alte căi spre chivernisire fără trădarea profesiei: de pildă, Ivica Krstici, pictor și pescar înrăit, s-a îmbogățit desenând noi tipuri de năluci pentru firma Orka. Dar Bogdan are altă nălucă: scrisul. Îl văd pășind cu dreptul.