O propunere

Acum 80 de ani, George Lesnea primea Premiul Academiei Române (1935). „Aveam 33 de ani – vârsta lui Hristos” – își amintește poetul într-un interviu. Au urmat Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru Literatură (1954), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978). Îl chema, de fapt, Gheorghe Glod. Era fiul căruțașului Doroftei Glod și, după câte știm, n-a absolvit decât școala primară. Nimic nu prevestea fericita carieră literară; întâmplarea a făcut să intre ucenic nu la o ceasornicărie, ci la tipografia „Vieții Românești”. Acolo, în preajma cuvântului întruchipat în plumb, a descoperit unul dintre laboratoarele poeziei vremii. A început cu traduceri: Ibsen, Heine (mister: știa și alte limbi străine în afară de rusa deprinsă din familia ce avea legături cu „muscalii” care birjăreau în Iași?), a debutat cu poezie în 1922 și editorial, în 1931, cu volumul „Veac tânăr”.
La Iași, în anii ’60, Lesnea era o adevărată instituție reprezentând vechea gardă literară adaptată din mers „vremurilor noi”. După odele închinate lui Carol II („Ești podoaba ramului / Răsăritul neamului”) și lui Malaxa (oarecum explicabil: industriașul i-a asigurat o bursă), a versificat, cu aceeași deplină sinceritate, „Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde în soare”. N-aș crede, cum unii se grăbesc s-o facă și să scrie, că Lesnea ar fi un autentic reprezentant al proletcultismului în poezie, acceptându-i cel mult truda de traducător. Într-adevăr, poezia lui Esenin pare a suna, tălmăcită de Lesnea, poate chiar mai curgător și mai expresiv decât originalul („Râde pân-la lacrimi clopoțelul…”); oricum, de necomparat cu traducerea fadă semnată de Zaharia Stancu. Poetul autodidact ieșean, mai degrabă nesigur decât sigur de locul și rangul ocupate în ierarhia literelor române, s-a străduit mai mult ca oricare dintre condeierii vremii să intre în voia „stăpânirii”. Numai că una-i una, alta-i alta.
Ca și Beniuc (păstrând, desigur proporțiile), mustrat pentru producția versificată de după 1944, se dovedește a fi poet autentic dacă-i sunt citite poemele de până la „eliberarea de sub jugul fascist”. Ceea ce am încercat să demonstrăm publicându-i ilicit, în 1969, culegerea de poeme „Ulciorul de piatră”. Spun „ilicit” fiindcă a fost așezată pe copertă o siglă falsă: „Editura Junimea”. Care editură… nu exista decât în proiecțiile fantezist-optimiste ale intelectualității ieșene ce se străduia să convingă de utilitatea unei case de presă în orașul în care se tipărea carte încă de la 1643. Vremurile erau ceva mai relaxate, Ceaușescu încă nu fusese în China și-n Coreea, așa că, în loc să fie sancționat, falsul ieșean s-a înscris premonitoriu între demersurile cu final fericit. În același timp, demonstrând celor ce citesc cu bună credință că Lesnea este poet autentic. Depun mărturie cele cinci cicluri, oarecum de sine stătătoare, ordonate tematic. Întâiul, „Izvod”, grupează poeme de inspirație istorică, al doilea, „Umbra norilor”, este un buchet de pasteluri, al treilea, „Ploaia tuturor”, adună poezii cu un pronunțat caracter social, al patrulea, „Pe lângă balade”, este constituit din prelucrarea unor străvechi legende, în vreme ce al cincilea (și cel mai consistent), „Chipul din fântână”, înmănunchează poeme de meditație pe tema „fugit irreparabile tempus”.
Iată și „cheia” universului poetic al lui Lesnea: înțelegere durută a sensului istoriei, participare directă, nedisimulată, la durerile celor umili, recreare a vechilor balade cu aură romantică, presărate conspirativ parcă, spre a camufla o anume detașare, contemplarea meditativă, ușor melancolică, a scurgerii timpului, simțită ca un încetinitor, dar nu anihilator de reacții. Istoria noastră a însemnat bucurie și durere – par a spune versurile „Poemului din Moldova”: ”O fată toarce jale din caier și din mâini / O alta coase doruri în iile cu fluturi…” Permanenta convertire a tristeții în bucurie („Bucuros de întristare” – spune poetul) constituie un etern leit-motiv. În aura răsăritului, albinele „sug tristețe înflorită”; ciclul viață-moarte presupune, în regnul vegetal, misterioase treceri corolă-humă-corolă, iar în istoria omenirii, înflorirea trudei strămoșilor nutrește împlinirea ei pe spirala secolelor: „Ținând de coarne veacul și asudând la plug / Țăranii merg arându-și strămoșii din ogoare.” Carul cu boi ce se profilează șters, ca-n ultimele pânze ale lui Grigorescu, vine și el din vreme și de dincolo de vreme: „Din cronici înviate în capete de boi / Trec stemele Moldovei, trăgând în juguri țara…” Într-o vreme în care poezie se scrie din belșug și se citește când și când (multă „făcută”, puțină „născută”), simplitatea și sinceritatea netrucată a versurilor lui George Lesnea readuc semnul unui echilibru pe undeva rătăcit. Cartea ar merita reeditată.