O problemă vitală a comunicării

Există un viciu, poate cel mai ingrat, al relaționării cotidiene cu semenii. Deși avem impresia că totul merge bine, constatăm la un moment dat că sensul pe care l-am conferit enunțurilor (adesea și gesturilor) noastre nu se regăsește, așa cum ne așteptam, în recepția persoanei căreia le-am adresat. Se produce, așadar, o asimetrie perceptivă care, în formele ei mai accentuate, pune reale probleme exercițiului comunicațional curent. Așa se face că, de multe ori, rostim cu nedumerire, dar și cu oarecare năduf: „Ce spun eu și ce înțelege el!?” sau „Nu asta am vrut să spun!”. Simțim, parcă, de fiecare dată că nu am fost pe deplin înțeleși.
Uneori răspunsul sau reacția celuilalt arată cât se poate de clar modificarea pe care o suferă conținutul mesajului nostru, odată ajuns în conștiința destinatarului. Alteori, această incongruență dintre semnificația intenționată de cel care emite un mesaj și cea pe care o dovedește receptorul se face simțită mult mai târziu, odată cu consecințele ei dintre cele mai neplăcute. Care să fie cauza unui asemenea fenomen care minează procesul comunicării, determinând indezirabilele și frecventele „neînțelegeri” dintre noi?
Explicația rezidă într-o greșită înțelegere a valorii cuvintelor. Deși oarecum paradoxal, ele nu-și conțin sensurile. Noi, vorbitorii, suntem cei care le atribuim o anume încărcătură semantică, în funcție de propriul nostru orizont lingvistic și cultural. Argumentul existenței și utilității dicționarelor are în acest context o valabilitate doar parțială. De ce? Pentru că, deși încorporează o muncă titanică, dicționarele nu fac decât să consemneze uzul lexical, dând expresie unei convenții semantice minimale, nicidecum să genereze sensul cuvintelor. Să ne gândim numai la faptul, extrem de ușor confirmabil de către oricare dintre noi, că majoritatea sensurilor lingvistice pe care le deținem și le folosim nu au fost însușite din dicționare, ci deprinse din experiența comunicării cu cei care au avut, în timp, un anumit rol în formarea noastră (părinți, educatori, prieteni etc.). Prin specificul lor, situațiile respective de comunicare au plăsmuit o anumită semnificație care își adună acum componentele din structura unică a conștiinței noastre. Nu întâmplător, așadar, conotația unui cuvânt sau a unei expresii diferă considerabil în planul subiectivității fiecăruia dintre noi. Înaintașii noștri latini au aproximat cu înțelepciune acest fenomen, spunând: „Quot capita, tot sensus!” („Câte capete, atâtea înțelesuri!”). Bunăoară, cuvântul „credință” întrunește o diversitate considerabilă de nuanțe semantice în funcție de gradul angajării spirituale a celui care îl folosește. Pentru un sociolog pozitivist reprezintă un element cuantificabil pe baza statisticilor, în timp ce pentru credinciosul preocupat de îmbunătățirea lui sufletească înseamnă perpetua creștere în relația personală cu Hristos. De asemenea, accepțiunea cuvântului „dragoste” se modifică pe parcursul vieții (îl înțelegem diferit la 10, 20, 40 sau 60 de ani), datorită experiențelor ce caracterizează acest sentiment de insondabilă complexitate. Și exemplificările pot continua.
Această diferență de percepție apare inevitabil în comunicare, dată fiind unicitatea indiscutabilă a fiecărei persoane. A spera într-o rezolvare a problemei ar însemna să fim utopici, dar nu ne împiedică, totuși, să încercăm ameliorarea ei printr-o mai bună cunoaștere și apreciere a semenilor cu care comunicăm.
(Pr. Marius Daniel CIOBOTĂ, Ziarul Lumina)