Săptămâna trecută, într-o clipă de neatenție, Ducele de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, a făcut o glumă proastă la adresa românilor, spunând – simplific, dar nu foarte mult – că românii pare că fac copii special pentru a-i trimite în orfelinate. Toți oamenii spun din când în când tâmpenii, iar cu această ocazie Ducele – mai cunoscut prin a fi fost o vreme socrul prințesei Diana, decât prin vreo faptă proprie – a dat proba umanității sale. E doar una dintre glumele proaste ce se fac pe seama noastră – de unele aflăm, de altele nu. Din punctul meu de vedere, mai grav decât faptul că soțul reginei crede și spune asta e că, tot săptămâna trecută, pe o listă de semnături depusă la Parlamentul European s-au adunat peste 300 de nume care cer României reluarea adopțiilor internaționale; cei care au inițiat lista spun că situația copiilor abandonați și instituționalizați de stat în România e în continuare proastă – așa că ar fi spre binele copiilor dacă ar fi adoptați de familii din Europa.
Astea sunt păcatele lor, să plătească pentru ele. Ce mă interesează pe mine e vina noastră în toată această poveste – pentru că avem o culpă majoră în deprecierea acestei imagini despre noi înșine. După 1990, aproape că fiecare persoană cât de cât importantă care ne-a vizitat țara a fost dusă și în vizită la vreun orfelinat. De la cântărețul Michael Jackson, plimbat de însuși Ion Iliescu, până la Prințul Charles (fiul Ducelui de Edinburgh), tot felul de oaspeți au aflat cum e cu copiii abandonați ai României. Să ne mai mire atunci care e imaginea despre noi cu care acești oaspeți pleacă? Dacă pe musafiri îi duci în Gorj, la casa natală a lui Constantin Brâncuși, ei vor pleca de aici măcar știind și că artistul s-a născut în România. Dacă-i duci într-un orfelinat plin, oricât de modernizat ar fi el și oricât ar mai da gazdele vina pe Ceaușescu & comunism, ei vor pleca știind că România are o problemă cu creșterea propriilor copii.
Nu spun că trebuie ascunsă realitatea caselor de copii. Nici nu mai poți ascunde ceva, în epoca noastră. Dar e o diferență de doză: la fel de penibil ca negarea este și reversul ei: acest exhibiționism dubios pe care diverși tipi și diverse instituții – unele de stat! – l-au făcut un deceniu și mai bine, sperând să obțină „fonduri”, „ajutoare”, „sponsorizări” etc., adică să pice ceva din afară.
Iar acum, pentru această paradă, primim nota de plată. Ducele de Edinburgh mi se pare – n-aș vrea să-l jignesc, se înțelege – doar chelnerul scrobit, elegant, puțin trecut și cu mâna tremurândă care ne-a adus-o.
