O poveste cu becuri

Încercând să mă încadrez în trendul zgârcit al veacului, am purces la recenzarea tuturor becurilor din casă, spre a le „disponibiliza” pe cele mai puțin trebuincioase. Gata cu risipa, energia a-ncălțat ciubote roșii, așa că în afara renunțării la sursele de lumină cu filament incandescent și la înlocuirea lor cu „lumină rece”, mai prietenoasă cu bugetul familiei, schimb și becuri între ele, ascunzându-le pe cele prea costisitoare prin cotloane în care lumina se aprinde rar. Fassungurile de mult neumblate s-au coclit și înțepenit, așa că vreme de vreun ceas au tot scrâșnit duliile, agresând liniștea casei și deranjând somnul motanului.
Ciudat: la un moment dat am avut senzația unui „deja vu”, sau mai bine zis „deja ascultat”: sunt surprizele ce ți le face memoria dispusă să rețină, cu sonorul adiacent, scene de nu știu când și mai ales de ce alese pentru salvare și auditiv, și pe retină. Vor fi având un numitor comun, poate chiar acel scrâșnet în tonalitate minoră, destul de rar întâlnit în ambianța cotidiană, altfel e greu de înțeles cum am ajuns de la becul schimbat în baie la cel înlocuit în… Antile cu jumătate de secol în urmă!
L-am cunoscut pe Sandu Darie la Havana; avea, atunci, 62 de ani. Născut în 1908, ar fi împlinit, în 2008, un veac. A văzut lumina zilei la Roman, a studiat dreptul la Paris, se înscrie voluntar în armata franceză (Legiunea străină!), nimerește, nici el n-a prea a înțeles cum, în Antile și devine, în 1945, cetățean cubanez. Este considerat, alături de Vasarely și Schöffer, precursor al „artei cinetice”, expune la New York, Veneția, în Brazilia, Japonia, Franța, intrigând și atrăgând mereu publicul, obținând repede recunoașterea criticii cu ale sale „structuri transformabile”. Dicționarul picturii abstracte (Michel Seuphor, Paris, 1957) îl caracterizează mai mult decât elogios: „sugerează universul industrial desfășurat în spațiul cosmic”… În apartamentul său din cartierul Vedado, Sandu Darie m-a întâmpinat cu un torent de vorbe, îmbiindu-mă, în același timp, să privesc o „structură spațială”, să închinăm un păhărel de anason, să-i povestesc despre Moldova, să răsfoiesc albume… să…, să… Și el, și soția sa (ardeleancă) vorbesc impecabil românește și ai mereu senzația, amplificată și de ambianța profund românească a apartamentului, că te afli undeva în Iași.
Casa îi este plină de năstrușnicele „structuri spațiale”. „Omul se cuvine să domine tehnica – sună introducerea-credo – privitorul trebuie să re-creeze. Gioconda intangibilă și imobilă se acordă tot mai puțin cu ritmurile și sensurile vieții moderne. Casa se compune din planuri fixe. De ce să introducem, în această ambianță imobilă, un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o structură, alta în fiecare zi?” Într-adevăr, complicatele și, în același timp, simplele „structuri” se metamorfozează după voia privitorului, unghiurile și combinațiile coloristice se regrupează caleidoscopic, opera de artă capătă o anume viață, absolut dependentă de gustul, sensibilitatea și imaginația celui ce o contemplă. Adică, greșeală: „a contempla” nu-i verbul cel mai potrivit. Darie tocmai contemplarea pasivă încearcă s-o dinamiteze, invitând privitorul să participe la actul creației: îi oferă „cuburile” din care singur să-și alcătuiască „Gioconda” clipei, în funcție de dispoziția și starea momentului.
Între ecran și sursa de lumină (artistul nu mai găsise becuri pe cartelă de-un an, are unul singur, pe care-l ocrotea ca pe o adevărată comoară și-l înșuruba-deșuruba cu infinită grijă, mutându-l de la o „sculptură cinetică” la alta – de unde, poate, și „racordul” peste timp cu prea casnica mea îndeletnicire!). Filtrul programat înfiripă un balet policrom, creând senzația mișcării, curgerii, devenirii. În urmă cu câțiva ani, Darie, împreună cu compozitorul Juan Blanco, a creat un „act politic direct” (toate, în Cuba, erau politizate și potențate apăsat cu energie „revoluționară”) proiectând texte, forme și culori într-o canava patetico-eroică evocând marile conflagrații ale veacului XX. Zece mii de spectatori și-au ținut respirația de la începutul și până la sfârșitul originalei reprezentații!…
Din vorbă în vorbă, nici n-am simțit când s-a înserat. Departe, foarte departe de România, pe malul Atlanticului, umbre colorate scot din încremenire peretele alb, trecând, câte-o clipă, peste o veche furcă țărănească de tors, amintire transilvăneană în apartamentul soților Darie, din Vedado, Havana, Cuba. Visul lui Darie – să încerce un spectacol de sunet și lumină pe vârful Panaghia, în Ceahlău, a rămas neîmplinit. Despre acest mare precursor român al plasticii moderne la noi nu se știe mai nimic. N-o fi chiar cazul să-i punem chipul pe bancnote, dar barem o expoziție cu „structuri spațiale” marca Darie în România s-ar impune – chiar cu atât de vinovată întârziere. Cubanezii, sunt sigur, ne-ar împrumuta exponatele. Că becuri, slavă Domnului, la noi se găsesc…