Mă hotărăsc în ultima clipă să mă duc la închinare la moaștele Sfintei Parascheva de ziua ei. Pornesc de la Mănăstirea Râșca în seara zilei de 13 octombrie, când acele ceasurilor se străduiesc să atingă ora 22:00. Când să plec, în mănăstire se stinge lumina. Aprind, de la candelă, lumânarea la care mă rog dar, când ies din baia de pe coridor, lumina se aprinde iar.
De la Praxia o apuc spre Roman, cum bine m-a îndrumat Părintele David. La Vadu Moldovei mă împotmolesc într-un blocaj. Ce să fie? Undeva în față e un foc mare. În scurtă vreme mă dumiresc: la două sute de metri în fața noastră arde o cisternă care s-a izbit de un stâlp. Niște femei strânse la o poartă comentează: “A trecut salvarea acum o oră și nu s-a mai întors. Nu mai trăiește.” Dumnezeu să-l ierte! Tot femeia cu pricina încearcă să ne convingă să ne întoarcem și să o apucăm pe la Târgu Neamț. Nu mi se pare o idee bună. E un ocol de cincizeci de kilometri. Trebuie să fie un drum ocolitor mai la îndemână, îmi spun. Și simt că e unul în stânga noastră. O întreb pe femeia din poartă, dar ea zice că nu-i. În spatele mașinii mele e un om cu… o cisternă. El îmi confirmă existența întru adevăr a acestui drum, arătându-mi cum multe din mașinile mici din urma noastră întorc și părăsesc drumul în acea direcție. Mai vine un om care i-a condus pe cei de dincolo de cisternă până aici. Drumul e prin Cămârzani și Ioneasa. Îmi spune exact ce-mi va trebui: drum de țară, dar nu forestier, pădure, stânga după ce urc în deal, stânga și iară stânga. “Aici mai durează vreo patru ore pe puțin”, spune cineva. Pornesc pe dibuite, în urma altor doi șoferi care și-au pierdut răbdarea în urletul sirenelor de pompieri și de poliție.
„Eu știu cum va fi viitorul. Dar nu-ți spun, că nu-ți ajută la nimic”
Aș vrea să văd și ziua drumul pe care am mers. Trebuie să fie tare frumos. Pe “european”, de partea cealaltă a cisternei, mă trezesc singur. Parcurg două sate iar din față și din spate nu vine nimeni. Deodată din pustietatea șoselei se ițește în fața mea o dubiță oprită care îmi clipocește din faruri. Opresc și cobor. E o dubiță cu măicuțe. Mă întreabă dacă drumul e blocat și cum se poate trece de blocaj. Le spun că două sate mai încolo se face un drum ocolitor și mă ofer să le conduc. În Ioneasa le rătăcesc preț de câteva minute, apoi le readuc în drumul bun. Ajuns la drumul mare, în Cămârzani, le rog să-mi pună o vorbă bună la Părintele Ignatie, care e înaintevăzător. Aș vrea să-mi zică un cuvânt mai concret. Lui îi e frică să nu mă lenevesc și mă ține în generalități.
Vă povestesc mai pe larg discuția noastră de atunci, că e cu pildă. Am vorbit ce am vorbit, mi-a dat sfaturi generale. La un moment dat i-am spus:
– Mă necăjește mult că nu știu ce va fi cu mine… Nu știu cum va fi viitorul…
– Viitorul?, zice. De ce nu zici așa. Eu știu cum va fi viitorul, că mie mi se arată. Dar nu-ți spun, că nu-ți ajută la nimic. Dacă îți spun ceva, de pildă că o să te împaci cu soția ta, o să stai toată ziua cu burta-n sus, așteptând să se întâmple ce ți-am spus. Uite cum văd eu viitorul: dacă o să te rogi și o să te spovedești în fiecare post și n-o să păcătuiești și o să-i arăți lui Dumnezeu că Îl iubești, totul o să fie bine. Nu are cum să fie altfel. Așa văd eu viitorul.
Cumva, nevăzut, partea asta de noapte se leagă de Părintele Ignatie. Ignatie. Ignis. Foc.
„N-am fost vrednic…”
La Sfânta Parascheva sunt strunit de niște jandarmi bătăioși și obosiși într-o coadă uriașă. Până la un punct coada merge omenește, apoi se împotmolește. Stăm aproape trei ore ca niște oi în strungă, fără să clintim, și deznădăjduiesc. Mă hotărăsc să plec când răsare soarele, că, doar, aici nu sunt la o coadă de tacâmuri de pui pe vremea comunismului. Nu e neapărat să capăt ceva concret, sfântul la care mergi la închinare îți apreciază nevoința și inima curată, chiar dacă nu ajungi până la el. Deși, pe undeva, poți să spui că dacă n-ai ajuns la moaște se cheamă că n-ai fost vrednic de asta. N-am fost vrednic… Orice scuză… că nu dormisem înainte și venisem obosit, că mă obosise și povestea cu cisterna și condusul, că eram singur iar mulți dintre ceilalți veniseră în grupuri, etc… pălește în fața realității. Mulți oameni singuri s-au arătat mai răbdători și mai dârji ca mine și au stat până la sfârșit.
Așa că plec, cum dă soarele, cu coada între picioare, privind câteva femei care se nevoiesc în tăcere, mai bine decât mine. Ele vor răbda de două sau de trei ori cât am răbdat eu ca să ajungă la moaște.
La întoarcere, din Târgu Frumos, de unde se face drumul spre Moțca, iau un bătrân călugăr. Mă întreabă unde merg. „La Râșca.” “Eu, la Slătioara. Mă iei?” Cum mulți dintre cititori vor fi știind, la Slătioara e fieful celor desprinși de BOR și rămași pe rit vechi, al “stiliștilor”.
“De ce să nu vă iau?”, îl întreb, „vă iau ca pe un călător și ca să vă îndemn să vă întoarceți în Biserică.”
Pe drum îi spun toate argumentele împotriva lor, așa cum le știu de la Părintele David:
– că, la un Sinod Ecumenic, s-a mai făcut o îndreptare a calendarului cu două zile, iar toți Sfinții Părinți strânși acolo au fost de acord;
– că și rușii au fost de acord cu modificarea calendarului și au cerut un răgaz de doi ani ca să aplice modificarea, date fiind teritoriul lor imens și mulțimea credincioșilor. În acești doi ani noi, bulgarii, grecii și georgienii am trecut “pe nou”, cu excepția schismaticilor noștri. Rușii și apropiații lor nu au mai făcut schimbarea, poate și unde au văzut rezistența pe care au opus-o acești schismatici la noi și la greci. Apoi, rușii au început să afirme că trecerea la calendarul nou nu e bună. Așa că acum sunt două valuri ortodoxe. Fiecare sărbătoare e ținută întâi de noi, bulgari, greci și georgieni, apoi de ruși, belaruși, ucraineni, sârbi, armeni și atoniți (Muntele Athos ține de Patriarhia Constantinopolului, care a rămas “pe vechi”);
– că aceia de la noi care sunt “pe vechi” nu au făcut ascultare față de capii bisericii, iar ascultarea trebuie făcută în orice situație, până la păcat (iar îndreptarea calendarului s-a mai făcut și ține de calcule matematice, nu de credință, deci nu pare a fi păcat);
– că ei nu mai au descendență apostolică și, în consecință, nici Har de la Pogorârea Duhului Sfânt, de vreme ce au avut un singur episcop (și acela caterisit)… Acest episcop, potrivit canoanelor bisericii, nu mai putea hirotoni de unul singur alți episcopi, fiind nevoie de trei episcopi pentru asta. Ei sunt, deci, o grupare religioasă fără căpetenie legitimă. (Argumentul lor e că, în situații de criză, au mai fost precedente de acest fel – hirotoniri necanonice de episcopi. Eu nu știu unde și în ce context.);
– că nu sunt recunoscuți de nici o biserică ortodoxă, nici de cele “pe vechi”, nici de cele “pe nou”. Rușii, sârbii și ceilalți recunosc biserica noastră “pe nou” și au împreună-slujire cu noi.
Argumentele mi se par covârșitoare. E tare păcat că ei nu vor să reintre în ascultare sau măcar să se întoarcă în biserica noastră așa cum sunt, cu decalajul temporal, pe care, respectându-l la atâția străini li l-am putea respecta și lor… Preafericitul Teoctist a pornit negocieri în acest sens, dar ei le-au ucis din fașă. I-au cerut să întoarcem noi calendarul, crezându-se deținătorii adevărului absolut, îndreptățiți să poruncească majorității. Din păcate, dârzenia cu care au ieșit din chinurile prin care a trecut biserica lor în comunism nu le hrănește smerenia… Mare păcat. Mare bucurie s-ar face în biserica noastră dacă s-ar întoarce această turmă rătăcită acasă.
Plec cu părere de rău de la Slătioara. Duc câțiva kilometri o credincioasă cu care intru în vorbă:
– Oamenii n-au vină, fiecare cum a fost botezat, vina o duc căpeteniile bisericii care au greșit.
– Da, zice ea, cei care au schimbat.
– Sau cei care au păstrat ce nu trebuia păstrat, îi răspund.
– Sau așa, îmi zice. Că și asta se poate.
(Marius IANUȘ, http://yanush.wordpress.com)
