O nedreptate!

Trec tot mai des pe aleile cimitirului „Eternitatea”, unde generația mea se întâlnește cu cei încă în viață din leatul lor adunați la înmormântări și pomeniri. Și n-am cum să nu văd mormântul lui Sabin Bălașa rămas în același hal de provizorat etern: familia (împărțită și învrăjbită prin tribunale – banii fiind pricina) a început cu mai bine de un deceniu în urmă o construcție ce se voia, probabil, replică miniaturală a unui templu grec. Lăsată repede de izbeliște, a devenit, iertată fie-mi vorba urât mirositoare, closet public. Tentativa de edificare s-a mai urnit după ani buni, pentru a fi din nou abandonată: pictorul care a înobilat sălile Universității ieșene cu compoziții murale de unică noblețe și profunde semnificații românești (cică… naționaliste!) n-are nici acum un mormânt barem decent! Mai bine era lăsată crucea galbenă de lemn de la înmormântare pozată în articolul din Wikipedia. Adevărat, după câțiva ani începuse să putrezească și, atunci, cineva, un necunoscut, a mai dres-o și a revopsit-o, de astă dată, în albastru. Nu întâmplător. Când, la funeralii, florăreasa a aflat că jerba o comand pentru înmormântarea lui Sabin Bălașa, a avut un moment de ezitare: „Aș zice să schimbăm florile; punem gerbera albastră.” De unde se vede că, alături de albastrul de Voroneț, există albastrul lui Bălașa, și admirat, și contestat. Unii îl consideră „divin”, izvorât din „romantismul cosmic” propriu artistului, alții cred (criticul Pavel Șușară) că „e o culoare de magazin de vopsele, de drogherie, nu o culoare plastică” și că slujește, apelând la mijloace elementare, o metafizică născătoare de kitsch. Alt critic (R. Ionescu) este și mai tranșant: Bălașa „a intrat în iconografia oficială cu o nerușinare și o suficiență morală greu de întâlnit la alți artiști; în tot ce a pictat, el a găsit o soluție plastiCĂ CAcofonică și propagandistică.” Culmea culmilor: condamnarea cacofoniei se face… cacofonic!! Critica îi reproșează vehement, și nu fără o anume îndreptățire, zgrăvirea serafică a ceaușeștilor. Pictorul se apără: „nu-i tabloul lui Ceaușescu, e-un tablou de Bălașa.” Acuzele ar fi întemeiate, dacă n-ar fi însoțite de câteva directe de dreapta gen „nerușinare”, „nesinceritate”, „minciună”, câtă vreme Sabin a declarat fără ezitare că… a crezut în Ceaușescu! O fi fost naiv, infantil, credul, treaba lui, nu i se poate pune la îndoială tocmai… sinceritatea! Mari pictori ai omenirii au zugrăvit capete încoronate, inclusiv tirani, iar regula jocului era să-i înfățișeze întineriți, înțelepțiți, într-un cuvând, idealizați; li s-a reproșat ceea ce era reproșabil, dar nimeni n-a găsit de cuviință ca, pornind de la astfel de gesturi, oricum politice, să generalizeze în plan estetic la modul „În tot ce a pictat…” X este nul. Nu-i dă nimeni peste mână și penel pictorului care l-a înfățișat pe Becali printre sfinți, da-i cotonogită zdravăn amintirea lui Bălașa! Sunt, într-adevăr, foarte jenante acele dulci tente sinilii care întineresc și umanizează chipul zâmbăreț al „savantei”, ca și amănuntul că flăcăul Ceaușescu, atât de mărunt la stat, este pictat cu un cap mai înalt decât ceilalți – bun, respingem cu îndreptățire portretistica edulcorată de curte, deși orice artist ar avea (acum) dreptul să spună „așa i-am văzut eu” (atunci). Sigur, Bălașa putea să se abțină. N-a făcut-o. Întrebare: cum procedăm cu restul operei lui Bălașa, care și-a creat un fabulos univers al său, populat cu tinere apariții feminine sculpturale, cu un bestiarium fantastic, într-un ocean cosmic din care răsar, în lumina rece a unor sori din alte galaxii, siluete umane amintind postura gânditorului din Hamangia? Oricine recunoaște imediat o pânză datorată lui Bălașa, ceea ce dovedește, cinstit și simplu spus, că artistul a izbutit să-și creeze un univers propriu, individualizant și recognoscibil – semn al originalității și valorii. Pictura lui este doar aparent lesne accesibilă, totdeauna existând un tulburător etaj al doilea, în care sugestia de profunzime invită la meditație. Nu tot ce-i accesibil este obligatoriu kitsch, după cum nu orice incifrare ascunde meditație abisală. Bălașa are sumedenie de admiratori statornici, unii de îndoielnică intelectualitate, alții cât se poate de avizați și instruiți. Discuția, în alți termeni, a re-devenit actuală cu prilejul recentei dezveliri la Iași a bustului lui Oct. Goga, politician condamnabil și prețuit poet național. Întrebare: ce facem dacă într-un camion cu mere sunt și fructe stricate, azvârlim la gunoi tot camionul, sau aruncăm doar ce-i putred și păstrăm restul?
… În seara dezvelirii frescei din aula Universității ieșene, i-am avut în ospeție, acasă, pe Sabin și soața sa, Melania. Conform obiceiului, el a vorbit toată seara – mai bine spus, toată noaptea. Pornind de la trama ultimului său roman, a perorat pe teme diverse. Câteva fraze le-am înregistrat pe film: „Eu sunt atemporal, nu țin seama de ani și nu am alt țel decât să aduc lumii un spor de frumusețe și de rațiune. Locuiesc în abis și pictez ceea ce văd cu mintea. Arta nu-i altceva decât o revărsare de generozitate și supremul exercițiu al libertății proprii.” Și-a susținut și teza preferată: „Moartea nu există, totu-i o transformare.”
Oare Sabin Bălașa, devenit fluture albastru, n-ar merita un mormânt acătării?