Gloria de care se bucură formația Beatles e una dintre cele mai mari nedreptăți pe care le cunosc. Pe lângă marile grupuri rock, pletoșii din Liverpool nu-s decât patru semimaneliști care, ca să împrumut limba comentatorilor sportivi, cântă „ca în curtea școlii”. Niște melodioare simpluțe, a maxim cinci minute bucata, fiindcă băieții erau grăbiți, având lucruri importante la ordinea zilei, mai exact să se pipăie până la epuizare cu Yoko Ono și cu Linda Eastman. Ea te iubește, ye-ye-ye, dansez numai cu ea, obladi-oblada, mi-a furat inima, zumbai-zumbai-la.
Din garderoba muzicală a beatleșilor se desprind câteva cântece frumușele, de acord; dar nu vei găsi la ei piese laborioase, cu arhitectură perfectă, precum „Stairway to Heaven” de Led Zeppelin, „Free bird” de Lynyrd Skynyrd, „The end” de Doors sau „Sweet child in time” de Deep Purple. Și fiindcă veni vorba de Deep Purple, căreia „Beatles” abia de-i ajunge la buric, se cade să amintim că din această formație s-au plodit altele două, aproape la fel de mari: Rainbow și Whitesnake.
Din punct de vedere muzical, Beatles sunt niște oarecare, surclasați calitativ și de Animals, și de Procol Harum, și de Kinks, și de Hollies. Ca marketing însă, Beatles reprezintă într-adevăr un succes. Drăguței în costumașele lor corecte, cu tunsoarea „model castron” turnând gaz pe libidoul adolescentelor, cvartetul din Liverpool a speculat perfect pe piața muzicală. Mâna de impresar a lui Brian Epstein s-a arătat mult mai măiastră decât mâna componistică a duetului Lennon-McCartney. Despre Epstein se zice îndreptățit că succesul obținut cu Beatles îl putea avea cu aproape orice altă formație de care s-ar fi ocupat.
Drept dovadă, la puțin timp după ce el a murit, în Beatles s-a instalat sfada, terminată cu destrămarea grupului. Ireparabilă pagubă în ciuperci!
