O mică diferență între „Le Monde” și ziarele noastre

Mult timp a trebuit să treacă pentru a li se interzice politicienilor să modereze emisiuni de televiziune. Bineînțeles, cei în cauză au sărit ca fripți, dar decizia Consiliului Național al Audiovizualului este cât se poate de justă. Ori politică, ori jurnalism. Alternativă nu există.
Chiar dacă Vadim ar realiza, de pildă, un tocșou slăvind poezia – domeniu unde, se spune, deține o anumită calificare – prezența sa pe ecran ar însemna capital electoral necinstit.
„I-am întrebat pe cei din Austria, Germania și Franța. Când le-am povestit că noi avem primari, senatori, consilieri cu emisiuni, au crezut că râdem de ei. Acolo, emisiunile de știri și dezbaterile sunt realizate de jurnaliști profesioniști, care garantează echidistanța. Când ai făcut o alegere politică, nu poți fi în emisiune altfel decât în realitate” – explica pe înțelesul tuturor, Ralu Filip, președintele CNA.
***
Din nefericire, în presa scrisă nu există un arbitru cu putere de legiuitor, precum CNA. Iar urmarea e că o mulțime de politicieni – de la stânga la dreapta – sunt deținător de rubrici în ziare: pamfletari, editorialiști și alți băgători de seamă.
E aici un abuz, dar și o absurditate. Cât de imparțial poate fi Adrian Severin, atâta vreme cât el este unul dintre cei mai importanți parlamentari ai fostului partid de guvernământ? Cât de obiectivă poate fi Zoe Petre, când analizează prestațiile amicului Constantinescu ori a dușmanului declarat Iliescu?
Dar acest fenomen trebuie înțeles biunivoc. Nu numai că editorialiștii politicieni nu pot avea o poziție echidistantă în scrierile lor, dar nici publicațiile unde ei se manifestă nu le pot privi cu imparțialitate prestația politică. Cum ar suna ca-ntr-o gazetă, pe prima pagină să se afle o anchetă despre matrapazlâcurile senatorului X, iar în pagina 3, același senator să-i lumineze pe cititori, printr-un editorial scris la meserie?
***
Ori politică, ori jurnalism. Alternativă nu există, și nici n-are voie să existe, într-o presă sănătoasă. Acesta era și principiul lui Hubert Beuve-Mery, fondatorul cotidianului francez „Le Monde”.
În anii ’50, înainte de a-i încredința articolele de fond lui Maurice Duverger (marele politolog de mai târziu), Beuve-Mery l-a ținut în șah câteva luni, interesându-se de eventualele sale ambiții politice. Dacă aceste ambiții ar fi existat, Duverger n-ar fi avut ce căuta la „Le Monde”.
– Nu visați, domnule Duverger, ca orice om, la o carieră de deputat, de ministru, de ambasador? – l-a descusut, la o cină, directorul lui „Le Monde”.
– Nu! – a răspuns sec Duverger.
Dacă răspunsul ar fi fost demisec, Duverger n-ar fi văzut „Le Monde” decât pe dinafară.