O mână întinsă celor în nevoi

Părinte, în ce măsură Biserica își poate asuma nevoile sociale ale românilor, într-un dialog cu reprezentanții tuturor segmentelor sociale?
Biserica Ortodoxă Română după anii ’90 a redescoperit într-un ritm alert ceea ce în fapt nu a uitat niciodată, a redescoperit această punere în aplicare a unei vocații existente din totdeauna. Sunt multe întrebări care s-au ivit și care s-au conturat în toți acești ani: până unde poate Biserica să se avânte în acest dialog cu Statul în a-și asuma parte din nevoile sociale, care sunt cumva așezate ca presiune asupra Bisericii. Există un orizont de așteptare din partea credincioșilor și, bineînțeles, există un segment sensibil, mass-media și în general intelectualii, care doresc să teoretizeze și în același timp să se exprime cu privire la ce ar putea și ce ar trebui să facă Biserica. Cred că în ultimii 20 ani Biserica a reușit să rămână într-un echilibru de angajamente. Acest lucru nu îl face dintr-o obligație, pentru că nu există legi care sancționează aplicarea sau neaplicarea unei hotărâri în cadrul unui minister sau guvern. Statutul Bisericii fundamentează altfel filantropia. În raport cu Statul, Biserica și-a păstrat din totdeauna autonomia, iar această autonomie este în fapt tradusă printr-un partener social credibil.
Această mână întinsă credincioșilor, dincolo de rugăciune, trebuie privită într-o responsabilitate, în ceea ce ne privește, atât slujitorii, cât și credincioșii. Dacă considerăm în substrat că există un contract nescris între slujitorii, angajații Bisericii și beneficiari de tipul „pentru că eu sunt aflat în nevoie, cineva trebuie să mă ajute”, este o premisă greșită pentru simplul fapt că nevoia de sprijin este evidentă. Așezarea aceasta este una dificilă, de a ajunge într-o dificultate, în mod nejustificat, și de a rămâne în dificultate în mod nejustificat, iar Biserica nu poate să conserve această stare de nepotrivire, care în fapt se ascunde prin acordarea foarte multor ajutoare sau servicii.
Consider că acest dialog între Biserică și Stat trebuie să ducă la rezolvarea unor nevoi directe care țin de servicii în general, de un sprijin material. Aceste nevoi țin și de consolidarea unor valori, atât în cadrul aspectului de cetățenie al acestor persoane, cât și al celor de întărire duhovnicească pentru a nu rămâne pe ambele laturi într-o stare de neîmplinire.
Biserica fiind un partener social nu poate să facă abstracție de la legile și standardele care sunt în vigoare. În acest sens și noi alături de alți furnizori de servicii respectăm regulile și mecanismele aflate în uz. Există servicii primare precum servicii de consiliere, cantinele sociale, și există servicii rezidențiale care necesită asistență continuă, cazare și alte tipuri de asistență. Biserica a reușit să creeze o rețea de servicii care se întâlnesc în mai toate orașele și aș face referire la o rețea de centre educaționale în care peste 1.000 de copii zilnic sunt în situația de a primi hrană, educație, asistență. Acestea vor întări acești copii să trăiască normalitatea.
În acest context al ajutorării semenilor, cum poate Biserica să-l facă prezent pe Hristos?
Marea majoritate a slujitorilor din sectorul social-misionar, preoți din cadrul spitalelor, penitenciarelor sau a armatei ș.a. au conștiința apartenenței la Biserică, atât angajații, cât și beneficiarii. În momentul în care angajații au acest gând, că nu sunt angajați la un SRL, valorile și așteptările din partea noastră în ceea ce îi privește sunt foarte clar exprimate. Copiii, bătrânii și oricare persoană aflată în dificultate ne aleg dintr-o listă de furnizori, pentru că preferă ca asistența să fie făcută cu un plus de demnitate și valoare creștină atât de necesare persoanei umane, oriunde ar fi ea. Și cred că în acest mod și Hristos este prezent acolo unde cuvintele Sale prind viață.
(Diac. Marius MIRCIA)