Nenorocirea mai tuturor legilor postdecembriste constă în supunerea lor conjuncturilor. În 1991, de exemplu, Președintele a primit o situație capro-verzistă. E ales prin vot direct și universal, ca un președinte de republică prezidențială, dar are prerogative de republică semiprezidențială. Această ciulama constituțională a fost rezultatul unui compromis între Puterea FSN-istă, interesată într-un Ion Iliescu forțos, și Opoziția anti-FSN-istă, interesată într-un Ion Iliescu anemic. Atât în 1991, cât și în 2003, Puterea și Opoziția au acceptat compromisul, socotind că președintele și guvernul vor fi din aceeași grupare politică. În aceste condiții, desemnarea unui ministru apare drept efect al unei înțelegeri între președinte și premier. O înțelegere lesne de realizat, dat fiind că amândoi sunt din același partid. Nimeni nu s-a gândit la vremea respectivă, ce se va întâmpla când președintele și premierul nu se vor înțelege. Fie pentru că sunt dușmani personali (ca acum), fie pentru că sunt din două partide diferite (cazul coabitării).
Dacă s-ar fi gândit, legiuitorii ar fi precizat mult mai clar prerogativele fiecăruia dintre cei doi în desemnarea unui ministru.
Decizia Curții Constituționale în cazul Norica Nicolai a soluționat într-un fel chestiunea. Prin partea dedicată argumentării, Curtea Constituțională a evidențiat că în desemnarea unui ministru, potrivit articolului 85, aliniatul 2, din Constituție, premierul și președintele trebuie să ajungă la o înțelegere.
Deși Călin Popescu Tăriceanu a contestat Decizia la vremea publicării sale, în propunerile ulterioare – pentru Justiție și pentru Externe – a ținut cont de ea. Înainte de a-și face cunoscută propunerea l-a consultat pe președinte.
Din nefericire, aiureala legilor adoptate sub semnul intereselor de conjunctură a continuat într-o strălucită zburdălnicie. Astfel, la trecerea prin Parlament a Legii votului uninominal s-a adăugat, sub presiunea PSD, un amendament impunând alegerea președinților Consiliilor județene prin vot uninominal.
La vremea respectivă, propunerea și votarea au fost argumentate prin necesitatea ca desemnarea președinților consiliilor județene să nu mai rămână la discreția combinațiilor ulterioare ale partidelor.
A fost, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori în politicianismul postdecembrist, folosirea unor principii corecte pentru realizarea unor interese meschine. Conducerea PSD a fost presată de baronii locali să impună PNL acest amendament pentru a-și asigura șefia la președinția consiliilor județene. Că așa au stat lucrurile s-a văzut din măsura că președintele Consiliului județean să fie ales doar într-un singur tur. Asta va face imposibilă alierea partidelor politice pentru un al doilea tur, astfel încât președintele Consiliului județean să fie rezultatul unui vot consistent.
Dincolo de caracterul anticonstituțional al Legii, în realitate, ea a creat un fapt aberant. Pentru că s-a propus și s-a votat în grabă, Legea nu a prevăzut și sporirea puterilor deținute de președintele consiliului județean. Astfel că ne vom confrunta cu o situație asemănătoare celei a președintelui țării.
Deși ales prin vot direct și universal, președintele Consiliului județean are, prin raportare la membrii Consiliului, aceleași prerogative ca și pe vremea când era ales de Consiliu.
În practică, lucrurile se vor complica enorm. La nivelul consiliilor se vor crea tot felul de alianțe de conjunctură pentru a bloca decizia președintelui.
Dacă Legea nu se va schimba, vom asista la confruntarea pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă între președinte și Consiliu cu efecte grave în planul bunei administrări a județului.
