O lecție de închinare

A fost odată, pe vremea când bag de seamă că oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii, un băiat sărman care se născuse fără mâini și a cărui mamă se prăpădise de timpuriu, dintr-o boală de acelea care nu iartă. S-ar zice că mai necăjit suflet nu putea să fie pe lume, și totuși copilandrul nostru se arăta mereu senin la înfățișare și plin de bucurie în inima lui, iar pe deasupra era vrednic și cuminte, de prinseseră drag de el toți oamenii din satul acela și din cele învecinate. Zice-se că numai din cuvânt aducea înapoi în cireadă vacile care se răzlețeau, că vedea uliul de departe și-l alunga pe dată de peste ogrăzi, că era iute la pas și ager la minte, iar mai presus de toate avea darul cântării, de se putea întrece cu dascălii de biserică și cu păsările văzduhului.
Și iată că într-o zi, apropiindu-se Sfintele Paști, catadicsi să vină la biserica din sat și boierul locului aceluia, care era încă tânăr și cam fudul, dar pe care oamenii îl primiră în mijlocul lor cu toată căldura sufletelor curate, că doar creștini suntem cu toții și datori să ne iubim și să ne veselim întru Domnul.
Și când slujba s-a isprăvit și a fost să iasă boierul din biserică, acesta dădu cu ochii de copilandrul lipsit de mâini, care sărea cu picioarele desculțe, când înainte, când înapoi, peste un șanț aflat chiar în fața sfântului lăcaș.
– Ce faci, blestemăție?! – se răsti la el boierul, trăgându-și mănușile de mătase peste degetele îngălbenite de tutun. Așa se iese, mă, de la Sfânta Biserică?!
Copilandrul se opri din sărit, îl privi cu ochii lui limpezi și-i răspunse cuviincios:
– Iertare, domnia-ta, dar dacă n-am mâini, ca toată lumea, mă închin și eu cum pot, sărind cruciș în cele patru colțuri ale bălții…
Nici n-apucă bine copilul să-și termine vorba și iată că, sub ochii tuturor celor de față, din apa limpezită de soare a bălții, scoase sfielnic capul un crin plăpând și alb precum sufletul curat al micului închinător!
Boierul se dădu un pas înapoi și-și făcu o cruce mare, iar sătenii îl urmară, murmurând înfiorați…
Așa caută și tu, cititorule, care ești mintos și ai mâinile tefere, să te închini după cuviință, ori că treci prin fața bisericii, ori că-ți începi sau îți isprăvești lucrul, ori că te afli în vreo altă împrejurare care cere închinăciune, ca nu cumva să te rușineze copilul fără mâini dinaintea Judecătorului Hristos!
(După Părintele Constantin Valer Necula, „Căluțul lui Dumnezeu. Povești și povestiri pentru cei ce n-au mai citit demult povești, Editura Bunavestire, Bacău, 2003)