O lacrimă

De ani buni nu lipsește de pe net povestea cu trimiteri nostalgice a liniei ferate înguste de pe valea Arieșului – când abia pâlpâie, când pare a da iar în clocot. Se vorbește curent despre alte tentative de readucere pe șine a unuia dintre cele mai spectaculoase trasee feroviare românești, cu formidabil potențial turistic, abandonat în primii ani de după 1989, când ne-am grăbit să decretăm că tehnica industrială a României nu-i altceva decât un „morman de fier vechi”. S-au izbutit până acum una-două readuceri pe calea ferată îngustă de 760 mm. a mocănițelor de odinioară, dar numai pe porțiuni însumând vreo 20 km. – iar linia Turda-Abrud avea 93! Oricum, sunt curse ocazionale, și întreg traseul nu cred că va putea fi refăcut vreodată – nu numaidecât din pricina lipsei fondurilor, cât a faptului că, deși despăgubiți la momentul construcției liniei, localnicii au moșmondit tot soiul de retrocedări, așa că acum mocănița n-ar putea trece de porțile curților și grădinilor! De-a lungul Arieșului au circulat cândva nu numai personale (6 ore călătoria!) și marfare, dar chiar și un tren accelerat (!), creditat cu viteza de 40 km./oră – nu prea știu cum, fiindcă „iuțeala maximă” a celor mai performante mocănițe era de numai 35 – poate, la vale… Din punct de vedere turistic, valoarea întregului traseu este demnă de luat în seamă, fiindcă nu-i vorba despre un „fund de sac”: călătorii ar putea fi preluați la Câmpeni de autocare și, în drum spre Cluj, ar trece prin ținutul lui Avram Iancu, al lui Horia, Cloșca și Crișan, al ghețarului Scărișoara și al spectaculoaselor fenomene carstice din Țara Moților. Prin alte țări, astfel de trasee readuse la viață sunt mai înfloritoare și mai rentabile acum decât atunci când trenul ființa cu adevărat! Cândva, am călătorit și eu cu trenulețul, de la Turda la Câmpeni. Pe șinele apropiate la numai trei sferturi de metru circula o garnitură ce copia, la scară, toate standardele CFR-ului. Avea și vagoane de clasa I-a, cu pluș albastru la fotolii și mânere nichelate la ferestre, era păstorită de un conductor mustăcios, cu geantă și curea roșie, preluase toate inscripțiile, astăzi uitate, din adevăratele vagoane de călători: E PERICOLOSO SPORGERSI!, NICHT HINAUSLEHEN!, DUPĂ ÎNTREBUINȚARE, TRAGEȚI DE MÂNER! ș.a.m.d. (Radiodifuziunea Română mă dotase cu un abonament general valabil la toate trenurile și pe toate liniile, document pentru întâia oară văzut de conductor, care, suspicios, l-a întors pe toate părțile și, până la urmă, a decis: „Vă văd om serios, merg pe încredere”.). Vedeta trenului era, desigur, afumata locomotivă cu abur, pe cabina căreia trona inscripția în relief „Iuțeala maximă – 30 km. pe oră”. Din când în când, mecanicul oprea trenul și cobora o țeavă prin care mocănița sorbea apă din Arieș… Jumătate de zi dura călătoria până în Țara Moților; cu mașina, drumul l-am făcut totdeauna într-o oră și-un sfert – ceea ce, desigur, explică decesul liniei Turda-Abrud și, în general, dispariția căilor ferate înguste din Ardeal. În mileniul 3, când discutăm despre Mach 5, ce performanță să faci gâfâind cu 20 la oră? Iar pe valea Arieșului, totul a rămas aproape intact, ca-n „Marile speranțe”. În trei zeci și trei de ani, printre șine au crescut copaci; linia, câtă a rămas ne-furată, iese doar ici-colo la lumină, în rest e cufundată într-un tunel vegetal care, poate, i-o mai fi descurajat pe hoții de fier vechi. Pe valea Arieșului, la Brăzești (cred că acolo-i, fiindcă firma fostei gări era astupată cu afișe electorale PNL) clădirea stației a devenit atelier de vulcanizare, dar cea mai ciudată rămâne starea gării Baia de Arieș. În mare, ceea ce era de furat s-a furat, inclusiv bârnele planșeelor, dar restul a rămas cum era, de zici că-i un stop-cadru dintr-un film de epocă, în așteptarea unui tren ce n-o să vină niciodată. Ultima oară când am trecut pe-acolo am văzut că încă mai rezistau semafoarele, macazurile, semnalele și indicatoarele de cale, rămăsese până și cântarul gării: hrentuit, ghemuit a suferință în coșmelia lui, pare gata să primească iarăși boghiurile vagonașelor cu minereu. În sala de așteptare, fără uși, fără geamuri, fără podea, se mai poate citi inscripția „Fumatul oprit!”, ghișeul casei de bilete avea grilajul intact, iar în biroul șefului de gară am dat peste un morman de documente îngălbenite: scrisori de trăsură, tabele, inventare – pe cine să mai intereseze actele unui răposat calic? Iată tabelul concediilor pe anul 1982, acordate șefilor de haltă, magazionerului și celor 12 revizori de ace. Câți or mai fi trăind? Câți s-or fi bejenit prin Europa cea prosperă – fiindcă în Țara Moților, s-a trăit și se trăiește tot mai greu? Pe frontispiciul gării știu că era o placă de marmură ce amintea de un erou localnic avansat post-mortem, după revoluție, la gradul de sublocotenent. A dispărut și placa! În fostul birou de mișcare se aciuase nebunul târgului, un bătrânel cu privire blajină, bărbuță rară și zâmbet vinovat. Mă-ntreabă dacă nu vreau să-mi taie lemne. Era iulie. Desigur, îi spun. Cere arvună. Îi dau și plec. În urmă, rămâne o felie de timp mort. Marx spunea că omenirea se desparte de trecutul ei râzând. Adevărat. Dar și cu o lacrimă.