Organizarea unui Campionat European de fotbal a plecat de la o idee a francezului Henri Delaunay, din 1927, care a fost adoptată abia la mijlocul anilor ’50, însă, de-a lungul istoriei sale, competiția a fost influențată de diverse convulsii politice și a avut parte de învingători surpriză.
Ideea organizării unei competiții europene a echipelor naționale a apărut încă din anul 1927, la inițiativa francezului Henri Delaunay, secretar general al Federației Franceze de Fotbal, într-un moment în care existau deja astfel de întreceri pe alte continente.
Împreună cu un alt personaj de legendă al fotbalului european, austriacul Hugo Meisl, Delaunay a trimis o scrisoare pe adresa Federației Internaționale de Fotbal (FIFA) în care insista ca această competiție să nu aibă un număr foarte mare de meciuri.
Oficialii forului mondial au delegat o comisie, formată din trei persoane, să analizeze propunerea, dar planul a fost respins din cauza intereselor pe care fiecare federație europeană le avea la momentul respectiv, dar și a temerilor că noua competiție va periclita statutul Cupei Mondiale.
Ideea organizării unui Campionat European a prins din nou viață în anul 1954, la înființarea Uniunii Europene de Fotbal (UEFA). De această dată, propunerea pentru „Cupa Europeană a Națiunilor” a venit din partea cotidianului francez L’Equipe și a fost susținută de Henri Delaunay, care a fost și primul secretar general al forului european. Printre altele, ziariștii francezi au susținut varianta ca meciurile să se dispute la mijlocul săptămânii, în nocturnă.
Ironia sorții a făcut ca „părintele” Campionatului European să nu își vadă visul împlinit. Delaunay a murit în pe 9 noiembrie 1955, iar planul a fost preluat de fiul său, Pierre, jurnalist la L’Equipe. Publicația franceză nu a abandonat proiectul Cupei Europene a Națiunilor, iar ideea a fost readusă în discuție doi ani mai târziu, când Pierre Delaunay a fost numit secretarul Comitetului de Organizare.
La doi ani de la moartea lui Henri Delaunay, visul său devenea realitate la Congresul UEFA din anul 1957. Ca o recunoaștere a contribuției pe care Henri Delaunay a avut-o în fotbalul european, membrii UEFA au decis ca trofeul cu care este răsplătită campioana să-i poarte numele.
Ediția I, Franța – 1960
La prima ediție a Cupei Europene s-au înscris, inițial, doar 15 echipe, din rândul cărora lipseau Germania, Italia și formațiile britanice. După încă un apel făcut de organizatori au mai aderat Cehoslovacia și Irlanda, însă formatul competiției prevedea 16 echipe la start. Astfel, ultimele două echipe înscrise au fost nevoite să dispute un tur preliminar, în dublă manșă, câștigat de Cehoslovacia, cu scorul general de 4-2 (0-2, 4-0).
Primul meci al Cupei Europene a Națiunilor s-a disputat la Moscova, între URSS și Ungaria, scor 3-1, pe stadionul Lenin, în fața a 100.572 de spectatori.
Chiar la ediția inaugurală întrecerea a fost umbrită de un scandal politic. În sferturile de finală, generalul Franco a interzis intrarea pe teritoriul Spaniei a echipei Uniunii Sovietice, decizie ce a dus la eliminarea ibericilor din competiție, după ce UEFA a dictat meci pierdut la masa verde.
Formatul primelor ediții prevedea ca partidele să se desfășoare tur-retur, în sistem eliminatoriu, până în faza semifinalelor, iar la turneul final din Franța s-au calificat Cehoslovacia, URSS, Franța și Iugoslavia.
Finala: URSS – Iugoslavia 2-1, după prelungiri
Au marcat: Metreveli (’49), Ponendelnik (’113) / Galici (’43)
Golgheteri: Francois Heutte (Franța), Valentin Ivanov, Viktor Ponedelnik (ambii URSS), Milan Galici, Drazan Jerkovici (ambii Iugoslavia) – cu câte două goluri.
Ediția a II-a, Spania – 1964
Succesul repurtat de noua competiție europeană a fost demonstrat de numărul echipelor participante la ediția a doua: 29 de naționale, cu 12 mai mult decât în urmă cu patru ani. Capul de afiș a fost reprezentativa micuțului stat Luxemburg. Calificați direct în optimile de finală, fotbaliștii din micul ducat au răsturnat buturuga mare, numită Olanda, de care au trecut cu scorul general de 3-2. În sferturi, Luxemburg a fost eliminată de Danemarca, după trei meciuri, pentru că la acea dată nu exista regula penaltiurilor: 3-3, pe teren propriu și 2-2 în deplasare, iar meciul de baraj l-au cedat la limită, 0-1. Toate cele șase goluri ale Danemarcei au fost marcate de Ole Madsen.
Ca un ecou la disputele diplomatice dintre Spania și URSS, Grecia a refuzat să joace împotriva Albaniei, țară cu care se afla în război, astfel că aceasta din urmă s-a calificat în optimi, unde a fost eliminată de reprezentativa Danemarcei, o altă surpriză a competiției.
La turneul final s-au calificat Spania, Ungaria, Danemarca și URSS.
Finala: Spania – URSS 2-1
Au marcat: Pereda (’6), Marcelino (’84) / Khusainov (’8)
Golgheteri: Jesus Maria Pereda (Spania), Ferenc Bene, Dezso Novak (ambii Ungaria) – cu câte 2 goluri.
Ediția a III-a, Italia – 1968
După doar două ediții, competiția gândită de Henri Delaunay a cunoscut primele modificări. Începând cu ediția italiană, a fost schimbată denumirea, din Cupa Europeană a Națiunilor în Campionatul European, modificare urmată și de alte noutăți importante.
În preliminarii, meciurile eliminatorii în dublă manșă au fost înlocuite cu o fază a grupelor, cele 31 de formații înscrise fiind repartizate în șapte grupe a câte patru echipe și o grupă de trei formații. Meciurile s-au desfășurat tur-retur, pentru o victorie fiind acordate două puncte și unul pentru egal. Echipele clasate pe primul loc în fiecare grupă se calificau în sferturile de finală, iar cele patru formații învingătoare obțineau biletele pentru turneul final, a cărui gazdă era anunțată după meciurile din preliminarii.
În semfinalele turneului final a fost consemnat un eveniment unic în istoria Campionatului European: pentru a stabili finalista, arbitrul a fost nevoit să dea cu banul. După 120 de minute de joc, partida Italia – URSS s-a încheiat la egalitate, scor 0-0, și, conform regulamentului, arbitrul vest-german Kurt Tschenscher a trebuit să dea cu banul. Căpitanul echipei URSS, Albert Șesterniov, nu a avut noroc, iar Italia a jucat finala.
Finala: Italia – Iugoslavia 1-1
Au marcat Domenghini (’80) / Dzajik (’39)
Rejucare: Italia – Iugoslavia 2-0
A marcat: Riva (’12), Anastasi (’31)
Golgheter: Dragan Dzajici (Iugoslavia) – 2 goluri
Ediția a IV-a, Belgia – 1972
Turneul final al Campionatului European din Belgia a reprezentat, practic, confirmarea ascensiunii la nivel mondial a Republicii Federale Germane (RFG), o forță de necontestat în anii ’70. Competiția a fost dominată de Gerd Muller, supranumit „Bombardierul”, marcator a 11 goluri (șapte în preliminarii și patru la turneul final), însă la Euro-1972, RFG nu a trăit doar din execuțiile sale. Antrenorul Helmuth Schon îi mai avea la dispoziție pe Sepp Maier, Paul Britner, Franz Beckenbauer, Uli Hoeness. În semifinale, „panzerele” au îngenuncheat Belgia, iar în finală au zdrobit URSS, cu scorul de 3-0.
Finala: RFG – URSS 3-0
Au marcat: Muller (’27, ’58), Wimmer (’52)
Golgheter: Gerd Muller (RFG) – 4 goluri.
Ediția a V-a, Iugoslavia – 1976
Turneul final al Campionatului European din 1976, găzduit pentru prima oară de o țară din blocul comunist, a produs una dintre cele mai mari surprize din istoria competiției. Campioana europeană și mondială la zi, RFG, pornea drept mare favorită. Singura formație capabilă să-i încurce socotelile părea să fie Olanda lui Cruyff și Neskens, dar „Portocala mecanică” era eliminată în semifinale, după prelungiri, de Cehoslovacia, și misiunea Germaniei, care învingea Iugoslavia, era, aparent, simplificată.
Cu două goluri în primele 25 de minute ale finalei, Cehoslovacia lua un avans serios, dar Dieter Muller a readus speranțele în rândul „panzerelor”. În minutul 89, Holzebein a egalat situația și lucrurile păreau că intraseră pe făgașul normal. La loteria penaltiurilor, Uli Hoeness a tras lozul necâștigător și Cehoslovacia a devenit regina Europei.
Euro–1976 a consemnat o premieră neegalată până în prezent: atât semifinalele, cât și finalele (atunci se juca și finala mică) s-au încheiat după prelungiri.
Finala: Cehoslovacia – RFG 2-2, 5-4, după executarea loviturilor de departajare
Au marcat: Svehlik (’8), Dobias (’25) / Dieter Muller (’28), Holzenbein (’89)La loviturile de departajare au transformat: Panenka, Jurkemik, Ondrus, Nehoda, Masny / Bongartz, Flohe, Bonhof.
Golgheter: Dieter Muller (RFG) – 4 goluri.
Ediția a VI-a, Italia – 1980
La 20 de ani de la prima ediție, UEFA decidea extinderea numărului de echipe prezente la turneulul final de la patru, la opt formații. Șapte dintre acestea obțineau dreptul de participare în urma disputării preliminariilor, iar al optulea loc revenea, în premieră, țării gazdă.
Cele opt formații au fost împărțite în două grupe de patru, echipele clasate pe primul loc urmând să își dispute finala, iar cele de pe locul al doilea, medaliile de bronz.
După ce a dominat fotbalul mondial timp de un deceniu, Germania a recurs, inevitabil, la schimbul de generații. Chiar și așa, fără Beckenbauer, Hoeness sau Muller, Germania federală s-a calificat în finală, alături de surprinzătoarea echipă a Belgiei, în timp ce Italia a reușit să prindă doar finala mică, pierdută la penaltiuri, în fața Cehoslovaciei.
Eroul finalei arbitrate de Nicolae Rainea a fost atacantul lui Hamburg, Horst Hrubsch, care a înscris ambele goluri ale formației sale.
Finala: Belgia – RFG 1-2
Au marcat: Vandereycken (’75) / Hrubesch (’10, ’88).
Golgheter: Klaus Allofs (RFG) – 3 goluri.
Ediția a VII-a, Franța – 1984
Naționala „cocoșului galic” a profitat din plin de avantajul oferit de propriul teren, dar și de aportul lui Michel Platini. Este greu de crezut că un jucător poate câștiga un trofeu aproape de unul singur. După marele Lev Iașin, Platini a demonstrat că se poate. Din punct de vedere statistic, cele nouă goluri marcate de Paltini în cele cinci meciuri de la turneul final sunt o dovadă în acest sens. Franța a fost ultima țară gazdă a Campionatului European care a reușit să își adjudece trofeul.
De la această ediție, echipele clasate pe primele două locuri în grupele turneului final se calificau în semifinale.
Finala: Franța – Spania 2-0
Au marcat: Platini (8), Bellone (90)
Golgheter: Michel Platini (Franța) – 9 goluri
Ediția a VIII-a, RFG – 1988
Ediția germană a „europenelor” a debutat cu o surpriză chiar în preliminariile competiției, unde campioana en-titre, Franța, nu a reușit să treacă de grupe, obținând un modest loc trei, după Uniunea Sovietică și Republica Democrată Germană. Șirul a continuat în grupa A a turneului final, unde Anglia – impresionantă în calificări – claca rușinos în fața unei debutante la Euro, Irlanda. În cealaltă grupă, lucrurile au mers perfect pentru RFG și au continuat la fel doar până în semifinala cu Olanda. Golul marcat de Lothar Matthaus în minutul 55 părea că va deschide calea spre un nou titlu european, dar Ronald Koeman (74) și Marco van Basten (88) au răsturnat dramatic situația pentru amfitrioni. În ultimul act, Olanda lui Van Basten, Gullit și Rijkard reușea în fața URSS ceea ce Olanda lui Cruyff, Rep și Neskens s-a chinuit, în zadar, mai bine de 15 ani.
Finala: URSS – Olanda 0-2
Au marcat: Gullit (’32), Van Basten (’53)
Golgheter: Marco van Basten (Olanda) – 5 goluri
Ediția a IX-a, Suedia – 1992
Ediția din 1992 a Campionatului European va rămâne în memoria microbiștilor ca fiind una dintre cele mai frumoase. După ce au ratat calificarea la turneul final, jucătorii din reprezentativa Danemarcei au plecat într-un bine-meritat concediu, la capătul unul sezon lung și greu. Din cauza războiului din Iugoslavia, UEFA a decis descalificarea naționalei iugoslave și acordarea locului acesteia Danemarcei. Adunați de pe toate plajele lumii, danezii au fost tratați ca victime sigure de către adversari. Surprinzător, ei s-au calificat în semifinale, iar întreaga suflare a fotbalului a crezut că norocul lor luase sfârșit, deoarece urmau să joace cu Olanda. O dublă a unui necunoscut la acea vreme, Henrik Larsen, îngroșa gluma. În cele din urmă, s-a ajuns la penaltiuri, unde îngerul din urmă cu patru ani, Marco van Basten, s-a transformat în demon după ce a ratat la loviturile de departajare. Danemarca răsturna astfel toate calculele hârtiei. În finală, nordicii au evoluat fără complexe în fața unei Germanii vrăjite de jocul fraților Laudrup. Cu Peter Schmeichel în zi de grație, Jensen si Vilfort pe post de killeri, Danemarca nu a lăsat nicio șansă nemților.
Finala: Danemarca – Germania 2-0
Au marcat: Jensen (’18), Vilfort (’78)
Golgheteri: Henrik Larsen (Danemarca), Karl-Heinz Ridle (Germania), Dennis Bergkamp (Olanda), Tomas Brolin (Suedia) – 3 goluri.
Ediția a X-a, Anglia – 1996
Sub deviza “Fotbalul revine acasã”, caravana Campionatului European popsea în țara în care jocul cu balonul rotund a prins viață. Turneul final s-a extins la 16 echipe, iar stadioanele din cele opt orașe gazdă erau dotate cu scaune pentru toți spectatorii. Decizia a venit ca urmare a celebrului „Raport Taylor” dat publicității după tragedia de pe Stadionul Hillsborough din Sheffield din 15 aprilie 1989, de la partida Liverpool – Nottingham Forest, din cadrul semifinalelor Cupei Angliei.
Cele 16 echipe naționale au fost împărțite în patru grupe de câte patru, primele două echipe clasate urmând a se califica în sferturile de finală. Prima fază a turneului final a fost una normală, cu o singură excepție, clasarea Italiei pe locul trei al grupei C, după Germania și Cehia, aflată la prima ediție după divizarea Cehoslovaciei.
Adversare în grupă, Cehia și Germania și-au disputat și finala competiției, adjudecată cu emoții de campioana mondială din 1974, grație dublei lui Oliver Bierhoff. Eliminată în semifinale, Anglia a trebuit să se mulțumească doar cu titlul de golgheter al lui Alan Shearer.
Finala: Germania – Cehia 2-1, după prelungiri
Au marcat: Bierhoff (’73, ’95) / Berger (’59)
Golgheteri: Alan Shearer (Anglia) – 5 goluri
Ediția a XI-a, Belgia-Olanda – 2000
Proiectul comun prezentat de Belgia și Olanda a convins oficialii UEFA să dividă organizarea turneului final, încredințând-o la două state pentru prima oară în istoria Campionatului European. La Euro-2000, debutau alte două națiuni europene, Norvegia și Slovenia, ambele eliminate în faza grupelor. Aceeași soartă au avut-o alte nume grele, Germania și Cehia, adică vicecampioana și campioana din urmă cu patru ani, dar și Anglia.
Reprezentativa Franței a fost norocoasă atât în semifinale, cât și în finala cu Italia. Francezii lui Roger Lemerre au eliminat surpriza competiției, Portugalia, printr-un penalti transformat, în minutul 117, de Zinedine Zidane.
Finala cu Italia a fost una nerecomandată cardiacilor. Delvecchio a deschis scorul pentru „Squadra Azzura” în minutul 55, dar în ultimele secunde ale partidei Wiltord a restabilit egalitatea pe tabelă. Mai mult, Trezeguet a marcat golul de aur al Franței în al 13-lea minut al prelungirilor.
Finala: Franța – Italia 2-1, după prelungiri
Au marcat: Wiltord (’90), Trezeguet (’103) / Delvecchio (’55)
Golgeter: Patrick Kluivert (Olanda), Savo Milosevic (Iugoslavia).
Ediția XII-a, Portugalia – 2004
După lecția daneză din 1992, Grecia a furnizat o altă mare surpriză la Campionatul European. Cotată cu ultima șansă la cucerirea trofeului, grecii, organizați excelent de antrenorul german Otto Rehhagel, au dat marea lovitură. Un proverb spune că cea mai bună apărare este atacul. Și, totuși, Grecia a demonstrat că cel mai bun atac e apărarea. Adversarii Greciei s-au dovedit a fi neputincioși în fața „tranșeelor” săpate de Rehhagel în propria defensivă. Atunci când, totuși, apărarea elenă a fost prinsă pe picior greșit a ieșit la rampă portarul Nikopolidis. Atât începutul, dar și finalul competiției au fost, parcă, trase la indigo: Portugalia – Grecia 0-1.
Finala: Portugalia – Grecia 0-1
A marcat: Charisteas (’57)
Golgeter: Milan Baros (Cehia) – 5 goluri
Sâmbătă, va debuta cea de-a XIII-a ediție a Campionatului European de fotbal, competiție ce va fi găzduită a doua oară de două state, Austria și Elveția.
