Într-una din istorioarele Părintelui Ilarion Argatu, o familie își pierde unicul copil. Tragedie! Mama îi cere lui Dumnezeu să își vadă copilul. În vis îi apare un tânăr care o duce pe o pășune frumoasă, unde copilul ei se joacă laolaltă cu alți copii. Ea vrea să îl strige, dar tânărul care o condusese nu o lasă. Mama nu se împacă după acest vis. Își vrea copilul înapoi. Se tot roagă Lui Dumnezeu să îi dea înapoi copilul. Are alt vis. Tânărul vine iar și o duce într-un loc întunecat, unde un tânăr care seamănă cu copilul ei, dar are o vârstă mai înaintată, se chinuie îngrozitor. Mama copilului nu ia în seamă acest vis, ci, împreună cu soțul ei, îl conjură pe Dumnezeu să îi dea înapoi copilul, altfel își vor lepăda credința. Dumnezeu nu vrea să o piardă, așa că, deși sufletul copilului nu mai vrea înapoi în trupul care deja începuse să putrezească, îi împlinește dorința. Copilul învie. El ajunge un adolescent, iar apoi un tânăr fără căpătâi, trăiește din furat și ajunge chiar să omoare un om, un paznic al unui loc de unde vroia să fure. E condamnat la moarte și ajunge acolo unde tânărul/îngerul din vis îi arătase din vreme mamei lui că are să ajungă.
Cât de mare e bunătatea Lui Dumnezeu și înțelepciunea Sa și cum ne opunem noi binelui pe care El vrea să ni-l facă! Știind că acel copil va ajunge un derbedeu, Dumnezeu încearcă să-i salveze sufletul, luându-l din copilărie, când răul nu îl corupsese încă.
În numele unui așa-zis bine lumesc, din care iudeii, conducătorii lumii de azi, și-au făcut un scop, mama acelui copil i-a sacrificat tot ce avea el mai de preț: sufletul său.
Dar de câte ori nu face noi aceasta? Lumea ne întinde minciuna ei, ne face să ne dorim să ne satisfacem poftele aici. Mereu avem de ales între fericirea veșnică și sfărmicioasa fericire lumească. Și parcă mereu alegem împlinirea trecătoare și mincinoasă pe care ne-o oferă duhul amarnic al acestei lumi. Visul nostru nu e să ne întoarcem la vârsta neîntinată a copilăriei, ci să ne „realizăm” social.
Orice piedică se ivește pe acest drum spre împlinirea socială a fiecăruia dintre noi, ni se pare o mare tragedie, pentru că uităm că finalitatea acestei vieți nu e aici.
Greutățile unuia sau altuia dintre noi și, iată, până și moartea timpurie, pot fi spre folosul nostru. Dincolo de această scurtă, pieritoare viață, ne așteaptă o eternitate, un timp fără sfârșit.
(de Marius IANUȘ)
