O întoarcere la epoca întunecată a feudalismului. O penibilitate istorică

Am asistat zilele trecute la festivitatea consacrată lansării Anului Ștefan cel Mare și Sfânt de la Chișinău, inițiat de președintele putinist Dodon, care mi-a adus aminte de tot felul de serbări ale unor regimuri de tristă amintire. Priveam masa de participanți, inclusiv de pe scenă și mă întrebam ce gândesc ei, desigur unii aduși acolo de interese de partid și meschine, alții din obligații, dar mulți gândind liber. Un moment urât, ce va rămâne cu siguranță negativ în istoria națiunii române, ca politizare la maxim a icoanei sfinte a lui Ștefan cel Mare, care el însuși se declara și simțea român, mândru de originea romană a poporului nostru. În alocuțiunea de deschidere citită în splendida „limbă moldovinească” dodon amintea de steagul Moldovei donat la celebra mănăstire Zograful (Zografou) de la nu mai puțin celebrul munte sfânt Athos, dar nu a menționat că în documentul celebru datat la 10 mai 1466, referitor la refacerea mănăstirii pe banii țării, Marele Român (declarat cu ceva vreme în urmă în țară, prin concurs public de televiziune, – „Cel mai mare român”) se intitula „domn a toată țara Moldovlahiei” (Țării Românești a Moldovei). Tot așa se intitula și în celebrul Tetraevanghel de la Humor (1473), unde apare îngenunchiat în fața Divinității. Un spectacol de debut și tot ce va urma în acest an, o penibilitate istorică datorată disperării cauzate de trezirea populației la ADEVĂR. Să lupți contra ADEVĂRULUI, a PROGRESULUI, a ISTORIEI….căutați în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ce înseamnă… Desigur, în mesaj nu i-a scăpat „prietenia” cu Rusia, țară pe care Ștefan cel Mare a ajuns să o urască efectiv după uciderea la Moscova a fiicei sale Elena și a fiului ei și care imperiu, ulterior, i-a cotropit jumătate din țară și i-a ucis fii. În fapt, Ștefan căuta aliați contra turcilor oriunde, inclusiv la Aspahan, în vechia Persie.
Am văzut și interviul său la TVN (Acces Direct) din 1 februarie. Un alt lung șir de falsificări. Unele vehiculate de regimul cotropitor imperial sovietic. Conform lui dodon, în 1918 România „a stat cu mitralierele” impunând unirea Sfatului Țării. Cum poate un președinte, și încă cu pretenții, să ignore ADEVĂRUL, când atunci s-au exprimat democratic – pe lângă majoritate – câteva voturi contra și un număr mai mare de abțineri? De parcă basarabenii și românii trebuiau să aștepte liniștiți trupele lui Lenin să ocupe țara spre integrare cu forța în imperiul bolșevic. Vezi cazul Ucrainei ca stat de câteva luni, distrus cu sânge rece de „fratele mai mare”. Mă rog, dodon, dumneavoastră basarabenii îl cunoașteți mai bine…
Dar să revenim la lucruri frumoase. După unele opinii, mama lui Ștefan, Maria Oltea, se trăgea din țara soră de la sud de Carpați. De la ea poate Ștefan, din Oltenia, a moștenit spiritul său mai aprig, noi, românii moldoveni, fiind în general mai molcomi. Fratele mamei, pârcălabul de Hotin Vlaicu, poziție deosebit de importantă, purta un nume tipic muntean.
Tatăl său, Bogdan al II-lea, a avut o relație deosebită cu voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. La 11 februarie 1450 primul îi scria ca unui „părinte”, concluzionând că ”țara domniei mele și cu țara domniei tale să fie una”.
O poveste deosebit de frumoasă este cea a frăției lui Ștefan cu Vlad Țepeș (1456-1462; 1476). La data asasinării tatălui său, Bogdan al II-lea, la 15 oct. 1451, se pare că Vlad era la curtea domnească de la Suceava. Poate chiar împreună, după tragicul eveniment, vor fugi în Transilvania la curtea lui Iancu de Hunedoara, unde Vlad este atestat documentar în feb. 1452. Peste patru ani Iancu îl ajută să devină domn la București, iar anul viitor munteanul îl ajută pe Ștefan cu oaste. În primăvara lui 1457 Ștefan pleacă din București „cu putere mică, cu munteni”, la care se vor adăuga ostași din „țările de jos” (zonele sudice ale Moldovei). Ulterior, după ce pierdu domnia, în timpul campaniei otomane din Moldova anului 1476, după lupta de la Războieni, Țepeș împreună cu comitele ardelean Ștefan Bathory cu 30.000 de soldați erau pregătiți la hotar să treacă munții în salvarea Moldovei.
Peste ani, în urma uneltirilor nobilimii săsești și a întemnițării lui Țepeș de către regele maghiar Matei Corvin, Ștefan cel Mare va cere în scris regelui eliberarea lui Vlad și reînscăunarea sa la București, în cealaltă Valahie („de l’altra Valachia” !!!). Într-adevăr, chiar și atunci, moldovenii se simțeau români, foarte multe sate de la est de Carpați, cum ne spune și tradiția istorică consemnată de Grigore Ureche, fiind fondate de ardelenii descălecători cu mai bine de un veac în urmă și chiar înainte. Într-o scrisoare a lui Ștefan, adresată venețienilor, Țepeș era numit nepot al „marelui Mircea voievod” (Mircea cel Bătrân, contemporanul și aliatul lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Ștefan).
Noua înscăunare a lui Țepeș se va datora în 1476 intervenției lui Bathory (cu 25.000 de ostași) și lui Ștefan (15.000 călăreți), lupta cu oastea lui Laiotă Basarab desfășurându-se în zona Târgoviște, însă înainte de joncțiunea ardelenilor cu moldovenii, ultimii contribuind însă la capitularea Bucureștiului apărat de fidelii lui Basarab. După mărturia scrisă a lui Giustiniano Cavitello, reinvestirea lui Vlad s-a desfășurat „cum grande honore”, la ea participând și Ștefan cel Mare, venețian (nu exista popor venețian, sau moldovenesc deci !) care a mai relatat că „atunci au vrut supușii ca amândoi domnii să-și jure împreună dragoste și unire” („et hanno voluto li populi che tuti duy li vayvodi zurano insieme amore et confederatione”). Revenind la zilele noastre și la Centenar, sper ca toți mai multi primari din Basarabia, chiar în martie, să adere cu declarații publice la ideea creării Statelor asociate România-Moldova, cu păstrarea statalității R. Moldova, pe care bat atâta monedă socialiștii, umblând cu tot felul de amenințări.
Dar să revenim la adevărata istorie. În ianuarie 1477 într-o scrisoare către brașoveni, Ștefan scria despre „fratele nostru, magnificul Vlad”. Un călător polonez a relatat că a văzut la curtea domnească a Munteniei tabloul mărețului Ștefan, purtând coroana sa de aur pe cap. Din păcate vremurile erau deosebit de dure. În foarte scurt timp Laiotă, supus turcilor, și astfel ajutat, revine suprimându-l pe Țepeș. În schimb în acel an înflori dragostea dintre Ștefan și fiica domnitorului muntean Radu cel Frumos. Maria Voichița, ca fată semănând cu tata, era probabil deosebit de frumoasă, iar fiul lor – simbol al viitoarei uniri de la 1859 – Bogdan al III-lea, îi va succeda la domnie.
În fine, Ștefan era conștient de măreția personalității sale (deja în 1514 apărea apelativul de „cel Mare”, sub pana baronului Herberstein), dar nu știa că vor veni vremuri blestemate când jumătate din țara sa va fi cotropită de imperiul răului de la răsărit și că memoria sa va fi speculată în așa hal politic în perspectiva reocupării imperiale a Basarabiei, căci altfel ar fi lăsat poruncă scrisă ca unii – știți Domniile Voastre cine – să fie trași în țeapă. Nu-i nimic, o să fie trași de istorie, căci am mai zis-o: „Dacă Dumnezeu iartă, istoria nu iartă niciodată!”
Ștefan cel Mare și Sfânt, … Petru Rareș, …Dimitrie Cantemir, …Alexandru Ioan Cuza, …Carol I, …Ferdinand, …Mihai Eminescu, …Ion Creangă, …Vasile Alecsandri, …Alecsei Mateevici, …Nicolae Iorga, …Grigore Vieru, …Doina și Ion Aldea Teodorovici, …Ion Ungureanu, …Mihai I al României, un lung șir, imens, de academicieni și mulți, mulți, mulți alții…
Pentru conformitate, Prof. Mugur Andronic
Președintele Societății Culturale „Ștefan cel Mare”- Suceava