O inimă care bate pentru mai multe inimi

Am scris numeroase prefețe la cărți de literatură sau jurnalism. Niciodată – din astă pricină îmi iau din start precauția unei scuze – nu am cutezat să mă angajez la o muncă pentru care nu-s calificat. Dar pot refuza măgulitoarea invitație a profesorului Apetrei, cel mai vestit cardiolog pe care-l știu, aflându-l mai întâi ca doctor, privind de aproape inima mea și apoi ca prieten personal și de familie?
Iată-mă, deci, pregătit să citesc cu dicționare medicale în preajmă ultima carte a profesorului universitar doctor Eduard Apetrei, care va pleca spre tipar. Surpriza a crescut de la o pagină la alta. Nu e o carte de medicină, ci o carte – ceea ce e mai mult de atât – a vieții unui cardiolog care a împrumutat bătăile generoase ale inimii sale numeroaselor inimi betege care au ciocănit cu degete de speranță la ușa sa.
A fost și este, la peste 80 de ani, același doctor de inimi cald, aspru când te dojenește și meriți dojana, prețuit în lumea numeroasă a suferinzilor cardiaci, dar și în cea rezumată a cardiologilor, care au văzut în portretul său profesional și moral un model. Știu câțiva doctori care, atunci când își prezintă statura profesională, spun cu fală că i-au fost studenți sau rezidenți sau doctoranzi profesorului Apetrei. E un fel de titlu de noblețe. Profesorul, la rându-i, în această suită de portrete și autoportrete, care rezultă din interviuri și însemnări, nu uită să-și pomenească marii dascăli. Îi veți găsi în paginile acestei cărți care, din bucăți de dialog, intervievat pe îndelete sau iscodit de ziariști de pagină de ziar sau de televiziune, scot – unii abil, prin maieutica grecilor antici – adevărurile fabuloase ale unei vieți dedicate, până la arderea de sine, aproapelui.
Dacă ar trebui să dau eu un titlu acestei cărți, unde am găsit și semnătura mea pe interviuri sau însemnări, aș căuta unul înrudit cu al cărții autobiografice a scriitorului sudamerican Marquez – “A trăi pentru a-ți povesti viața” sau a rusului Evtușenko – “Să nu mori înainte de moarte”, ambele cu o teribilă forță autobiografică. Fără a fi literatură, cartea scrisă de sine despre sine de Eduard Apetrei, provocat de întrebări sau de propriile neliniști, e o lecție de viață.
Evoluția sa, de fiu de chiabur dintr-un sat băcăuan, dat afară de la medicină fiindcă tatăl lui avea cu câțiva ari peste cinci hectare de pământ (ăsta era reperul stabilit de comunism pentru dușmanii poporului) și reprimit fiindcă baremul a mai crescut nițel, a fost mereu pe bază de examene. Examene și iar examene care l-au dus de la statutul de doctor de țară, la cel de doctor în medicină, asistent universitar, conferențiar și apoi profesor, acoperit de titluri academice, vrednic de prețuiri internaționale, perfectându-se aici și afară. Așa a ajuns să conducă peste două decenii cea mai prestigioasă clinică de cardiologie din țară, așa a ajuns să fie numărul unu în varii clasamente, nu toate făcute de jurii prietenoase. Niciodată nu „am fost numit”, spune undeva profesorul. Totul a fost câștigat prin seriozitate, pregătire neîntreruptă și dragoste pentru bolnav.
Profesorul, când îți ia mâna nu e doar o formă de salut, ci și un început de consult. Așa îți ia pulsul și îți aproximează inima, la o primă atingere umană. Apoi vin aparatele, electrocardiogramele, angioplastiile, dar cea mai importantă este acea primă evaluare pe care o făceau și vechii vraci. Sigur, parcurgând această carte-mărturisire, simți și lupta unui om care nu s-a dat bătut niciodată spre a promova modernul, ultima descoperire în specialitatea cea mai căutată, din păcate, fiindcă-s prea mulți bolnavi de inimă, a medicinei, care-i cardiologia.
Cineva îl întreabă pe profesor dacă e adevărat că a fost convocat ca doctor al inimii lui Ceaușescu. Da, a fost. A trăit și această experiență pe care n-o putea refuza, așa cum azi nu poate refuza un politician care spune tâmpenii în Parlament, dar e bolnav și ca doctor tratezi nu doar prieteni, ci și criminali uneori. Ca medic al lui Ceaușescu a fost răsplătit cu microfoane care-i erau plantate peste tot – în dormitor, în cabinet, în mașină. Un om care avea acces la inima celui mai temut om al țării trebuia supravegheat strict.
Am citit cartea profesorului Apetrei, prima de acest gen pe care i-o citesc, simțind în ea frământările unui confrate de scris. Frazele sunt adesea încărcate de poezie, alteori mânia polemică este vizibilă atunci când vede simptomele unei societăți bolnave care uită de viața poporului, trecând-o la și altele. Subfinanțările, dărâmarea cercetării în cardiologie, lipsa celui mai elementar sprijin pentru dotări sunt constatările unui om care suferă pentru suferințele patriei lui.
Am fost de câteva ori la aniversările profesorului, la București sau Azuga. Trăiește frumos cu familia lui, înconjurat de cărți și obiecte vechi, unele cumpărate din târgurile de la marginea Capitalei, unde ne întâlneam uneori, duși acolo de aceeași pasiune. E, la vârsta lui, drept, zvelt, schiază ca un sportiv de performanță, înoată. Nu ai timp să faci mișcare zilnic? – dojenește uneori un pacient. Urcă scările pe jos, nu cu liftul, iar pauza de o țigară schimb-o în pauză pentru a face câțiva pași, spune cu aspră blândețe profesorul de inimi. Mișcarea e o doctorie care face mai mult decât toate medicamentele.
Cartea zidită mai ales din interviuri e un formidabil mod de a vorbi despre tine, despre meseria ta, despre oameni și chiar despre neoameni. Aici vei găsi, dragă cititorule, o viață ca un roman. Iar romanul va avea o lungă continuare.