O idee: Partidul Indignaților

În Spania a ieșit viguros la rampă Partidul Indignaților, câștigând alegerile locale la Madrid și având șanse la Barcelona. Cu un program radicalizat, plasat sub deviza „actualul sistem politic este nedemocratic și corupt!”, tânăra și viguroasa formațiune politică susține, alături de revendicări mărunt-populiste (gratuitatea transportului public urban, de pildă), instituirea unui Tribunal tip Nürenberg în fața căruia să fie aduși cei care s-au îmbogățit suspect peste noapte (utopie, dar măcar gestul contează…). După câtă indignare mocnește în țara noastră, un astfel de partid și-ar afla adepți gârlă. Numai că, la noi, indignarea poartă marcă partinică, frustrările aliniindu-se obligatoriu la dreapta sau la stânga: chiar dacă se recunoaște unanim legitimitatea sintagmei „țară furată”, vinovățiile primesc imediat adresă și culoare politică…
Ar avea temei de funcționare și un Partid al Nedumeriților, fiindcă ne împresoară întrebările fără răspuns de-ți vine s-o iei pe urmele etern nedumeritului Moș Ion Roată, inventatorul istoricului „de ce?” la îndemâna tuturor și simplu ca bună ziua. Am tot tăiat firul în patru, am stabilit praguri de culpabilitate, arătând cu degetul când în dreapta, când în stânga, și ce s-a izbutit? Marele „de ce?” tronează nestingherit în capul listei întrebărilor: de ce a ajuns România unde a ajuns? De ce o țară care se laudă cu ritmuri europene mărețe de dezvoltare a acumulat o datorie record de 96 de miliarde de euro, când, în 1990, nu datora nici un șfanț? Țara are, azi, un PIB de 3,5 ori mai mare decât în 1989. Unde se scufundă acest PIB, dacă rămânem pe penultimul loc în Europa, cu 7.000 de euro per capita? De la 8,2 milioane de locuri de muncă s-a ajuns la 4,6 milioane. Numărul paturilor în spitale a scăzut cu 30%, cifra populației s-a micșorat dramatic, în fiecare an se nasc cu 200.000 de copii mai puțin decât în 1989 (alți 20.000 se nasc acum în străinătate, cetățeni ai altor țări!) și tot așa înainte (adică, de fapt, înapoi).
O primă explicație la îndemâna tuturor: hoția. Pe internet circulă tabele ce înfățișează o hoțomănie generalizată totalizând 109 miliarde de euro în ultimii 26 de ani. Ceva mai mult decât cifra datoriei externe, ceea ce înseamnă că și urmașii urmașilor noștri vor plăti furăciunile din primul sfert de secol al noii democrații românești! (Trist, ne-am obișnuit cu gândul că locul României ar fi în coada Europei, fatalistul „asta e” urmând să țină locul necesarelor explicații.) Cu 108 miliarde de euro s-ar putea construi 20.000 de km de autostradă, acoperind jumătate din circumferința pământului la ecuator! Sau 1.000 de spitale județene. Sau 200.000 de școli.
Partidul Indignaților ar trebui să pună răspicat întrebarea întrebărilor: unde-s, dom’le, banii ăia? Ce-i furat rămâne bun furat? Nu mă încălzește prea mult condamnarea lui Copos la pușcărie, câtă vreme fostul ministru (!), între alte afaceri puturoase, a cumpărat o casă cu 200 de milioane și a vândut-o peste cinci zile statului cu… 6 miliarde și 885 de milioane! Barem banii ăștia unde-s, de ce nu-i ia statul înapoi? Există și acum „Dallas”-ul de la Slobozia; condamnat, necondamnat, „investitorul” Ilie Alexandru a luat de la Bancorex un împrumut de 12 milioane de dolari (!). N-a dat nimic înapoi, paguba Bancorex a trecut în sarcina datoriei publice, adică tot românul plătește din greu fanteziile și extravaganțele ridicole ale milionarului de carton!
N-avem spațiu pentru a continua cu exemplele, dar se rotunjește o nouă întrebare: chiar o fi statul cel mai prost administrator? Sectoare economice cheie n-au fost privatizate în Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, țări ce ne privesc compătimitor de sus, în vreme ce România a păstrat sub controlul statului doar 4% din avutul nației. Minunatele rezultate se văd la tot pasul! Un exemplu dintr-o mie: CFR a trebuit să concedieze 8.300 de salariați, în vreme ce CFR Marfă, societate privată desprinsă din CFR, și-a mărit de 366 de ori personalul din 2002 până în 2009! (Cică ar exista trei feluri de privatizări: corecte, incorecte și românești.) În 1989, România avea datorie publică zero, datorie externă zero și disponibilități valutare de 1,5 miliarde de dolari. Acum, datoria publică a depășit 1/3 din PIB, iar cea externă se știe la ce cote alarmante a ajuns. Se pare că bună parte din banii românilor au „alunecat” în buzunarele artizanilor privatizărilor, soldate cu pagube de 2 miliarde dolari la Siderca, 1 miliard la Loterie, 2 miliarde la Moldomin, 6,3 miliarde la retrocedarea scandaloasă a pădurilor, 680 de milioane la Rompetrol, 2 miliarde la Electroputere și tot așa înainte, lista-i lungă, să ne-ajungă. N-avem un Partid al Indignaților, dar indignarea dă în clocot: cum vine asta să prinzi hoțul și să-i lași prada?