La ora la care citiți aceste rânduri, azi 16 februarie, în sediul Parlamentului European de la Strasbourg se joacă – măcar pentru o vreme – soarta felului în care piața serviciilor va arăta în anii următori la scara Uniunii Europene. Povestea este ceva mai veche: pe 3 ianuarie 2004, Comisia Europeană (în chiar prima sa ședință din acel an!) adopta o propunere de directivă elaborată de un comisar olandez pe nume Frits Bolkestein. Despre ce era vorba: în limbajul instituțiilor europene, “directivă” înseamnă o măsură care, odată adoptată politic la scara UE, devină normă obligatorie pentru toate statele componente. La acel moment, comisarul Bolkestein a gândit logic. Propunerea sa nu făcea – în teorie – decât să ducă mai departe principiul construcției europene cuprins în articolul 3 al actului fondator din 1957 (care este Tratatul de la Roma): anume că după libera circulație a oamenilor, a bunurilor și a capitalurilor avea să urmeze în mod natural libera circulație a serviciilor. Drept care comisarul olandez propunea acum doi ani deplina lor liberalizare – pentru ca diferențele dintre state, din acest punct de vedere, să dispară, iar consumatorul (care este de fapt singurul “stăpân” – în sens bun – al Occidentului) să aibă de câștigat. Cea mai delicată dintre propunerile cuprinse în directiva Bolkestein era așa numitul “principiu al țării de origine” – anume dacă o firmă de servicii din Franța (de exemplu) vrea să-și deschidă o reprezentanță în (să zicem) Germania, ea nu ar trebui să fie restrânsă de vreuna dintre măsurile protecționiste ale Berlinului. Un exemplu concret: imaginați-vă că, azi, dacă o firmă din Franța cumpără un teren în Spania și dorește să ridice acolo un hotel, potrivit legilor date la Madrid ea va fi obligată să angajeze un arhitect spaniol! Potrivit directivei Bolkestein, firma franceză ar putea veni cu arhitectul de acasă sau ar putea angaja unul din Cehia, România ș.a.m.d.
Pe de o parte, aceste măsuri protecționiste sunt de înțeles; fiecare stat încearcă să-și apere propria piață și propria forță de muncă. În anul trecut, una dintre obsesiile Europei Occidentale a fost cea metaforic numită “instalatorul polonez” – teama că, odată cu lărgirea UE, din Europa de Est vor veni să lucreze în Vest divizii de meseriași care vor face totul la jumătate de preț și vor lua pâinea de la gură lucrătorilor locali.
La drept vorbind, românii (ca și cetățenii din Polonia, Ungaria, Bulgaria și alte țări estice, actuale sau viitoare membre ale UE) ar fi interesați în adoptarea directivei Bolkestein. Dar, cel mai probabil, azi va trece o versiune de compromis (susținută în Parlamentul European de partidele populare și de partidele socialiste), care a pierdut pe drum tocmai “principiul țării de origine” (singurul grup care l-a susținut a fost cel al partidelor liberale europene). Directiva a fost astfel dezarmată de prevederea sa cea mai revoluționară: aceea ca orice lucrător să-și poată oferi serviciile oriunde, fără restrângeri.
E de datoria occidentalilor să înțeleagă goana muncitorilor din Est după un câștig mai bun. După cum este și de datoria noastră să înțelegem că și ei își apără un mod de viață în care au crescut și au trăit până acum și de care nu sunt dispuși să se despartă în numele ideii încă neclare de “unificare a Europei”.
Adrian Cioroianu (adrian.cioroianu@gmail.com)
