O gară

Trece, între Ițcani și Burdujeni, un amărât de pârâiaș ce abia susură sub bolta tufelor de soc. Mai știe cineva că, până la 1918, marca granița dintre România și Austro-Ungaria? S-au păstrat și cele două clădiri în care au funcționat vămile și pichetele de grăniceri, dar nimic nu le mai particularizează acum și par simple, vechi imobile de locuit. Adevăratul trafic se derula, însă, prin intermediul celor două gări, Burdujeni și Ițcani (azi, Suceava Nord). Se vor împlini, în decembrie, 145 de ani de la darea în folosință a liniilor Cernăuți-Ițcani, dimpreună cu secția Suceava-Roman. Oriunde voiai să ajungi la vremea aceea, fie la Paris, Roma, Viena, Berlin, singurul punct de trecere feroviar era cel de la Burdujeni-Ițcani (bucureștenii mai aveau varianta călătoriei cu trenul până la Giurgiu, apoi cu vaporul, pe Dunăre, și iar cu trenul, dar dura dublu, așa că era utilizată ruta nordică și amândouă gările au avut parte de mare dever).
Cum erau și purtătoare ale unei anume simbolistici, atât săraca Românie, cât și puternica Austrie s-au străduit să edifice clădiri-carte de vizită cât mai impunătoare. Povestea Gării Burdujeni se știe; pentru cea din Ițcani, austriecii s-au decis să apeleze la stilul neo-gotic, după modelul construcțiilor similare din zona central-europeană, adică, plan dreptunghiular, creneluri și turnulețe la colțuri, arce și arcade frânte. După Marea Unire, desființarea graniței avea să treacă „pe linie moartă” Gara Burdujeni. Cea din Ițcani, renovată, asigura mai toate serviciile transportului de marfă și călători destinate Sucevei. A venit apoi rândul stației Ițcani să treacă, dacă nu chiar pe linie moartă, oricum, pe linie secundară, odată cu darea în folosință a noului sector de cale ferată Burdujeni-Lucăcești-Păltinoasa, care, practic, anula obligativitatea intrării trenurilor în fosta gară austriacă. După care s-a înregistrat și diminuarea generală a traficului CFR: dacă în 1990 încă mai intrau, la Ițcani, circa 80 de trenuri, în 2014 cifra s-a înjumătățit, iar călătorii ce doresc să ajungă la Suceava coboară la Burdujeni, de unde beneficiază de serviciile transportului local.
La vremea copilăriei mele, Gara Ițcani se afla la cel de al doilea moment de vârf al importanței sale, nu numai ca nod feroviar, ci și ca punct de maxim interes al așezării ce avea să devină cartier al Sucevei: aici funcționau poșta, un restaurant cu pretenții, magazine, ba chiar și un cinematograf, în sălița căruia aveam să văd, cu uimire puștească, cel dintâi film „tehnicolor”, „Balada Siberiei”. La gară își dădeau întâlnire îndrăgostiții, acolo se rânduiau trăsurile pentru Suceava și, ca în „Steaua fără nume”, acolo se buluceau elevele să asiste la spectacolul trecerii „internaționalului” de Berlin-Lichtenberg. Tot acolo, în „Parcul CFR” din spatele gării, se țineau întrunirile electorale, dar și felurite spectacole, de la cele folclorice la „boscăriile” lui Iosefini. Legea cauză-efect a acționat necruțător și, odată cu diminuarea importanței nodului feroviar, clădirea înregistrată la poziția SV-II-m-B-05468 în lista monumentelor istorice a ajuns în nemeritată paragină: geamuri sparte, infiltrații de pe urma ploilor, ziduri coșcovite, plafon pictat mucegăit, peron avariat… A mai venit și furtuna din mai 2010, care a smuls 250 de mp din acoperiș, așa că din construcția-carte de vizită a rămas o ruină cu pretenții.
Vestea cea bună este aceea că Direcția Regională CFR Iași s-a îndurat să anunțe – târziu, dar mai bine târziu decât… – intenția refacerii clădirii monument istoric. Nu ne facem mari iluzii privind rapida înfăptuire a proiectului, știind că CFR-ul este cronic subfinanțat, dar implicarea Primăriei Sucevei dă speranța unei finalizări fericite. Nici în ce privește termenele de execuție n-avem mari speranțe (Gara Burdujeni trebuia să se refacă în doi ani și au durat șapte…) dar, oricum, s-a făcut un pas hotărâtor înainte. Un astfel de monument istoric, încărcat de amintiri și cu certe virtuți arhitecturale, merită efortul scoaterii din ruină. Dea Domnul!