O FANTOMĂ

O fantomă bântuie istoria recentă a Iașului: aceea a Academiei Mihăilene. Mulți vorbesc, puțini cunosc. Oricum, rămâne cea mai cretină demolare din perioada dejistă. Întâi și-ntâi, s-a distrus un simbol: clădirea în care Mihail Kogălniceanu a ținut întâiul curs de istorie a românilor, fostă reședință domnească, apoi sediu al Academiei Mihăilene. Pe alte meleaguri, astfel de zidiri sunt proteguite cu clopote de sticlă; la noi, a doborât-o târnăcopul inculturii suverane. Apoi, fiindcă prin demolare nu s-a obținut mare lucru: strada a rămas la fel de îngustă (câtă vreme arcul de zidărie ce lega clădirea de aceea a Liceului Național și îngusta trecerea, dispăruse de mult), iar în respectivul perimetru nu s-a construit, după aceea, nimic. Procesul verbal al ședinței în care s-a decis dărâmarea a constituit temeiul unei piese („Hardughia”) la rândul ei demolată, fiind interzisă la scurt timp după premieră și la Teatrul Național din Iași (regia, Dan Nasta) și la Teatrul din Piatra Neamț (regia, Călin Florian). Cum am mai scris, oștean fiind, am fost dus cu plutonul să „executăm o demolare” în marginea Pieței Unirii. Pe vremea aceea, armata culegea porumbul, construia terasamente de cale ferată și, la nevoie, ataca și simboluri capabile să evoce România de altă dată. Așa că era oarecum în firea lucrurilor să șarjăm (cu târnăcopul) cioturile rămase în vechea incintă a Academiei. Erau teribil de zdravene acele vechi zidiri, unele groase de peste un metru! Numărându-mă printre demolatorii propriu ziși, am rămas și cu o anume nedefinită jenă, și cu mult interes față de destinul zidirii înlăuntrul căreia au ținut cursuri Eftimie Murgu, Ion Ghica, August Treboniu Laurian, Simcon Bărnuțiu, V.A. Urechia și atâția alți prestigioși începători într-ale învățământului românesc. Răscolind hârțoagele din pod, am dat peste un manuscris (în adevăratul înțeles al cuvântului, adică, „scris de mână”) datorat intelectualului ieșean de finețe care a fost Dan Bădărău. Cred că respectivele pagini, așternute cu un scris mărunt, rotund și ordonat, au stat la baza editării cărții „Iașii vechilor zidiri” (la Ed. „Junimea”) ce i-a avut ca autori pe Dan Bădărău și I. Caproșu. Aflăm, din aceste file regăsite, o mulțime de amănunte despre „hardughia” ce-a fost văzută, până acum, doar în poze sepia, pe dinafară. Bădărău i-a călcat de multe ori pragul; deși a murit în 1968, deci, mult după demolare, manuscrisul datează de înaintea scandalosului eveniment. Când a descris-o, profesorul ieșean nu știa că face ultimul portret dinaintea executării sentinței capitale. Așa dar: este (adică, a fost) casa spătarului Petrache Cazimir. Documentar, e atestată încă din 1799. A scăpat ca prin minune din marele incendiu ce a distrus Iașul în 1827 și, cum flăcările mistuiseră și Curtea domnească, de voie, de nevoie, Sandu Sturza Voievod a ridicat-o la rang de reședință. Statul moldovean cumpără imobilul în 1834, hărăzindu-i să găzduiască Academia Mihăileană (între 1834-1860), precursoarea Universității „Al. Ioan Cuza”. A adăpostit, apoi, internatul unui liceu și, după aceea, Pinacoteca ieșeană și sediul Filialei Academiei. Bădărău o descrie astfel: „Având intrarea prin curte, prezintă pe fațada din spre stradă două vaste rotonde suprapuse, deasupra cărora se află o cupolă (…) în interior, se pot vedea urmele scării primitive, aceea acum în funcție fiind și ea destul de veche. Încolo, clădirea nu a suferit alterări importante, înfățișarea ei de la 1962 este aceea de azi (…) fiind privilegiată față de atâtea altele (clădiri, n. n.) și rămânând un monument reprezentativ pentru ultimii ani ai secolului XVIII. ” A scăpat, deci, de foc, de cutremure, de două războaie mondiale, de prefaceri parazite, a înfruntat timpul cu dârzenie și demnitate, fiind distrusă din temelii… nu se prea știe de ce. Și de cine. Că nu ostașii scoși la treabă poartă vina. Mă-ntreb dacă n-ar fi cazul ca, pe placa memorială așezată pe locul fostei Academii Mihăilene, alături de informațiile încrustate în marmoră, să se graveze și numele demolatorilor. Vorba cronicarului: „ca să se știe”.