Președintele Traian Băsescu a intervenit din nou public, marți seara, pentru a justifica gestul de promulgare a Legii privind mărirea salariilor în învățământ cu 50 la sută. Nu cred că mai sunt cetățeni băștinași care să se îndoiască de adevăratul motiv al promulgării Legii de către șeful statului: nevoia de a aduce Partidului Democrat-Liberal voturile cadrelor didactice. Intuind riscul ca voturile acestei categorii să meargă către PSD, președintele, devenit, cum era de așteptat, chibiț electoral al PD-L în campania pentru parlamentare, a socotit că trebuie să intervină de urgență.
În astfel de împrejurări rămâne mai mult decât interesantă cohorta de argumente nobile pe care un politician le convoacă pentru a-și justifica un interes mărunt.
Domnul președinte avea la dispoziție, pentru a justifica promulgarea Legii, o mie și una de argumente.
Putea zice, de exemplu, că Legea a trecut prin Parlament cu unanimitate de voturi și de Curtea Constituțională cu aplauze. Drept urmare, domnia sa, preocupat să nu se mai spună că e izvoritor de conflicte dăunătoare țării, se va înclina. Putea susține, la fel de simplu, că profesorii mor de foame și că un om sensibil la suferințele intelectualilor nu poate să le refuze niște bani. Sau putea declara, în stilul cu care deja ne-a obișnuit, că a promulgat-o, pentru că așa vor mușchii lui.
Traian Băsescu n-a apelat la nici unul din argumentele care, între noi fie vorba, îl prind după patru ani de mandat al deciziilor imprevizibile. Domnia sa a simțit nevoia să apeleze la un argument dintr-o sferă teoretică deosebită: nevoia de reformare a sistemului de educație. Astfel, marți seara, în Declarația de presă de la Cotroceni, președintele a zis la un moment dat că a smuls de la liderii sindicali, „angajamentul, simultan cu promulgarea, al sistemului de educație de a trece la o reformă radicală. O spun fără să fac reproșuri cuiva că, până acum, în sistemul de educație a fost o rezistență teribilă la reformare. Faptul că, în acest moment, avem o strategie de modernizare a sistemului de educație, de reformare adâncă chiar a corpului profesoral este un câștig enorm.”
Potrivit acestei Declarații, la Cotroceni, unde au fost convocați liderii sindicali din Învățământ, s-a petrecut un soi de negustorie. Președintele le-a spus liderilor sindicali că promulgă Legea dacă aceștia se angajează că sistemul de educație nu se va mai opune reformei. Iar liderii sindicali s-ar fi grăbit să-i răspundă: nici o problemă, domnule președinte, dacă semnați Legea, vă garantăm că sistemul de educație se va reforma cît ai bate din palme!
De tot hazul, nu-i așa?
Dincolo de faptul că nici un lider sindical din lume nu poate garanta că domeniul în care activizează i se supune total și definitiv, e greu de crezut că un sistem care a avut până acum „o rezistență teribilă la reformare” și pentru că procesul îi afecta grav interese fundamentale, se va angaja peste noapte într-o schimbare majoră numai pentru că profesorilor li s-a dat niște bani.
De unde se vede cât de ridicoli pot fi politicienii când vor să mascheze interese meschine sub vorbe mari!
