O EXPLICAȚIE A RĂULUI DE AZI

Era prin anii ’90-’91… O viitură năprasnică ornase malurile Moldovei cu urâta varietate a deșeurilor pe care satele și orașele din amonte le încredințaseră albiei.
Gunoaiele se agățaseră în arborii abia înmuguriți, acoperind crengile până spre jumătatea înălțimii lor, pe zeci de kilometri. Aveau o densitate copleșitoare, ca și cum o mână rea le-ar fi așezat cu luare-aminte, sistematic, nu cumva ca vreo salcie, vreun arin ori fir de iarbă să nu poarte povara scârboasă a timpului modern.
Am pășit de-a lungul râului, cu aparatul fotografic în mână, anume spre a-mi arhiva imaginile dezastrului înainte ca frunzele noi să-l ascundă. Domnea o căldură timidă ca la început de aprilie și în buza apei, așezați pe bolovanii uscați, am observat doi tineri. Îi vedeam din spate, ținându-se tandru de umeri, proiectați în contre-jour-ul strălucitor al valurilor. Deasupra lor, întrepătrunse, ramurile a două sălcii vecine închegau o boltă care, cu ani în urmă, ar fi încadrat perechea firesc și cald, ca o poartă a secretelor. Acum însă din cupola vegetală atârnau, până la câteva palme deasupra îndrăgostiților, franjurii unor zdrențe textile. Pungi de polietilenă și resturile unei site de plastic tremurau și ele în boare. Cârpe de origini incerte, ba chiar – clasic element de caricatură – o gheată îmblănită se odihneau în stânga lui Romeo care, absorbit de șoaptele Julietei, părea să ignore – ca și aceasta de altfel – pubela ce le adăpostea idila. I-am fotografiat cu decor cu tot și click-ul aparatului m-a trădat. Nu m-am abținut și mi-am exprimat mirarea că stăteau într-așa un loc, câtă vreme pădurea cu poieni enigmatice începea ceva mai încolo.
„Ce vreți, domnule?… Doar așa-i la râu!” a sunat răspunsul tânărului, adresat cu seninătate mie: un ins ciudat care nu înțelegea normalul acelui loc și timp. Și pe loc am înțeles: cum nu păreau să fi trecut de 16-17 ani, era limpede că tinerii deschiseseră ochii asupra lumii într-un prezent care, la prima promenadă cu părinții pe firul apei, le înfățișase spectacolul gunoaielor călătoare copleșind arborii și lunca. La prima scaldă le întâlniseră și pe fundul albiei, prinse în pietre ori răgălii, și tot atunci se tăiaseră poate sau își zdreliseră picioarele în sticlele și sârmele înnămolite.
„Așa-i la râu” – câteva cuvinte rezumând infirmitatea orbului care, necunoscând lumina, acceptă întunericul ca pe unic adevăr.
Să fi încercat să le vorbesc despre „vremea mea”, despre râul copilăriei, Sebeșul, chemându-se spre izvoare Valea Frumoasei, despre alt normal pe care bunul-simț ar fi trebuit să-l reclame cu încrâncenare acum, ar fi fost inutil. M-ar fi ascultat, în cel mai bun caz, cu îngăduința nerăbdătoare a celor care le știu pe toate, generată de blazarea mentalului colectiv pentru care bravura lipsei de reguli și de criterii constituie singura regulă și criteriu.
Concluzia însă e și mai și!…
La ora actuală, mulți tineri ca cei de atunci sunt adulți!… Sunt profesioniștii prezentului: învățători, medici, profesori, informaticieni, polițiști, procurori, judecători, ingineri diverși… Ei sunt, așadar, generația de schimb… Generația pentru care – cu notabile excepții – ”Așa-i la râu!” își întinde umbra inconștienței asupra domeniilor în care acționează ei: specialiștii, experții.
În majoritate fiind doar niște posesori de diplome nepătrunși de ”filozofia meseriei” – care înseamnă bun-simț, ”om cu dumnezeu”, luminat, nu evlavios! – ei nu au cum să ”sfințească locul”: locul de muncă…
De aceea, legea nu e lege… De aceea școala nu e școală… De aceea spitalul nu înseamnă sănătate și tot așa… De aceea silvicultura nu înseamnă cultul vieții arborilor și a locuitorilor codrului!… De aceea multe sunt numai cum sunt…
Nădejdea este doar în educație… În cei care, simțind răul, rostesc adevărul în care cred.
Așadar, e o chestiune de timp: timpul implicării individuale, precum la transmiterea unei ștafete, din om în om.
Doar așa, ”trezindu-se” om cu om, se poate face apropierea de masa critică necesară adevărului, binelui și frumosului. Abia atunci atmosfera unui loc, a unui ținut va fi alta, beneficiarii ei fiind, poate, nepoții copiilor noștri.
Merită!… E singura cale.