La șușa televizată de la Teatrul Național, profitând de o văicăreală de babă surdă a moderatorului, Traian Băsescu a abordat chestiunea privatizării Petrom:
„Viața ne arată că nu e bine în perioada asta să privatizezi, să pierzi controlul structurilor economice legate de producția de energie. Am făcut eroarea cu PETROM, a făcut-o Guvernul Adrian Năstase, și nu că a privatizat rafinăriile sau pompele de distribuție, ci că a dat resursa naturală.”
Nu e întâia oară în ultima vreme când președintele se ocupă de privatizările din trecut, toate în favoarea unor companii internaționale. Denunțarea lor i-a fost destul de ușoară lui Traian Băsescu. Și-a amintit de sloganul Nu ne vindem țara! pe care-l vântura, în primii ani postdecembriști, în ipostaza de soldat disciplinat al FSN-ului iliescian. Ca să nu mai spunem că e vorba și de o contagiune de opinii cu cele ale formațiunii naționalist-extremiste, România Mare, cu al cărei lider domnul președinte a încins o prietenie la cataramă.
Pălăvrăgeala cotrocenistă pe tema privatizărilor din trecut a relansat o controversă mai veche:
Cine e autorul privatizării Petrom? Unii l-au acuzat pe Traian Băsescu. Alții pe Adrian Năstase.
În hărmălaia isterică a acestei controverse, nimeni nu-și amintește un adevăr: Privatizarea Petrom a fost o măsură impusă de instituțiile occidentale. La vremea respectivă, toți politicienii – inclusiv Traian Băsescu și Adrian Năstase – n-au emis un scâncet măcar față de acest Diktat. De ce?
Venea de la noua Înaltă Poartă.
De la noua Înaltă Poartă ne-am pricopsit și cu alte lucruri. Ca, de exemplu, contractul cu Bechtel. Am mai scris, dacă nu mă înșel, că afacerea cu firma americană i-a fost impusă fostului președinte Ion Iliescu în timpul unei vizite la Casa Albă. Nu prin sugestia unei mite, ci prin șantajarea cu admiterea României în NATO. Șantaje asemănătoare au funcționat și în cazul admiterii țării noastre în Uniunea Europeană.
Puteam proceda altfel?
După opinia noastră, nu.
România are o lungă tradiție în materie de contracte dubioase cu firme din străinătate vârâte pe gât în schimbul unor gesturi de bunăvoință pe plan diplomatic.
Desigur, un cuvânt greu de spus l-a avut și opinia publică, favorabilă unor astfel de gesturi de supușenie după ce elita intelectuală a convins-o că trebuie să facă temenele în fața documentelor și personajelor din Vest.
A trece însă acum la acuzații reciproce pentru contracte și privatizări postdecembriste defavorabile interesului național mi se pare o imensă prostie.
Mult mai important mi se pare ca acum, când situația României de parte a unor instituții fundamentale europene se dovedește sigură, să purcedem la o vastă operațiune de restabilire a orgoliului național. O operațiune însă lucidă, lipsită de isteriile naționalismului extremist, cultivat de forțe care nu înțeleg că le-a trecut vremea.
