La confuzia generală care învăluie pamfletul au contribuit și – din nefericire – contribuie încă, manuale de succes, ce stau la baza pregătirii jurnaliștilor de ieri, de azi și de mâine ai țării noastre.
Nocivă de-a dreptul ni se pare contribuția Luminiței Roșca, în bine-cunoscutul best-seller, coordonat de Mihai Coman, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare. Acest manual, apărut la editura „Polirom” în 1997, a beneficiat de tiraje record de circa 50.000 de exemplare. El constituie una din mândriile editurii „Polirom”, ocupând un rol esențial în osificarea profesională a studenților de la facultățile de jurnalism din țară.
Șef al Catedrei de presă (la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, din cadrul Universității București), conferențiarul universitar doctor Luminița Roșca nu dă semne că ar avea cunoștință de existența „literaturii de tranziție”. Atrăgându-ne ferm atenția că „reportajul este singurul (s.n.) gen publicistic care permite exploatarea mijloacelor stilistice specifice prozei”, autoarea punctează: „… calificarea reportajului ca gen literar este improprie, în neconcordanță cu realitatea și generatoare de confuzii”.
Fiind atât de categorică, se înțelege că, în viziunea ei, pamfletul ori tableta, de exemplu, nu „permit exploatarea mijloacelor stilistice specifice prozei”. Lucru total fals. Doi teoreticieni cu greutate precum R. Wellek și A. Warren atrag atenția, în Teoria literaturii: „Și totuși, trebuie să înțelegem cât de incertă este distincția dintre artă și nonartă, dintre literatură și expresia lingvistică nonliterară”, idee reluată de Frye: „Nu avem criterii eficace de a distinge o structură verbală literară de una neliterară”.
Tocmai de aceea, pagini de jurnal, de memorii, de critică artistică, la ele adăugându-se pamflete, tablete și reportaje, sunt asimilate literaturii, fără ca inițial să-și fi propus un atare scop. Dar mulți văd, puțini cunosc!
